Dacă e Marți e Alin Cordoș și noile sale povestiri scurte. ” Mîinile mici ale lui Dumnezeu” se va chema un mic volum unor vor exista povestiri fantastice și altele despre Dumnezeu. Astăzi citim împreună : Îngerul din zori de zi și Izbăvirea șerpilor cu pene

Dacă e Marți e Alin Cordoș și noile sale povestiri scurte. ” Mîinile mici ale lui Dumnezeu” se va chema un mic volum unor vor exista povestiri fantastice și altele despre Dumnezeu. Astăzi citim împreună : Îngerul din zori de zi și Izbăvirea șerpilor cu pene

Îngerul din zori de zi sau mâna micuță a lui Dumnezeu

Pivnița nu mai fusese deschisă de cîțiva ani buni. Casa, vechea casă a bunilor mei de la capătul satului fusese uitată de toți, de părinții mei, de unchi și mătuși. Nimeni nu a mai avut nevoie de ea. Aflată la capătul satului, la cîțiva pași de ”râpa robilor”, acolo unde comuniștii au aruncat trupurile mutilate ale ”politicilor” din zarca Gherlei, casa părea bântuită. Toți se temeau de ea, încercând astfel să arunce vina tăcerii, a acceptării indirecte a faptului că, la cîțiva pași de casele lor, mureau în chinuri oameni. 

Mai pe urmă, într-o noapte, ciobanul Filimon a povestit că au dispărut stelele și a apărut El, micul Înger. Se spunea că, deși arăta precum un copilaș de 6 sau 7 ani, blond și firav la trup, Îngerul era trimis chiar de Dumnezeu să ierte sătenilor neputința lor de-a recunoaște că au fost niște lași: atunci când auzeau țipetele ”politicilor” torturați și bătuți cu sălbăticie, își umpleau urechile cu ceară... satul de ceară

la Ierusalim, la Ierusalim, oamenii cu un ochi în frunte își potriveau
își potriveau, una câte una, una peste alta, măștile
asudau, asudau niște asini ce pietre cărau, așa asudau lângă zidul cel mare
Zidul Templului
adevărat vă spun, adevărat vă spun, 
nu, nu va rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărîmată
mutată, mutată în Circul Ororilor
să-l batem pe Orb, ziceau unii
unii, unii cu ochiul cel mare deschis în frunte
pe orb, pe orb să îl batem cu toți spinii, toți
da, da, strigau cu gurile lor strâmbe, dinți stricați, putoare de spini
o dată, o singură dată să-l batem
soarele, soarele cu dinți, lâncezește
adoarme, ca un copil într-un colț al Cerului
la colț, la colț strigau zeloții
lăsați toți spinii să vină la Mine, și tu Baraba, și tu Marcellus, tu Demetrios
leii săracii, mereu niște pisici ceva mai mari

După 50 de ani 

Când ușa s-a deschis, dar mai corect este să spun că, ușa a căzut din balamalele  care nu se mai țineau în nimic, în mirosul de naftalină și mere putrezite, l-am găsit. Nu stătea, ci plutea la câțiva centimetri de podeaua de lemn putrezit, o mică torță care ardea cu putere.

Nu era alb. Era de culoarea untului rânced, iar aripile lui nu aveau pene, ci erau membrane subțiri, translucide, prin care se vedeau pulsând circuite de chihlimbar. Dormea cu aripile strânse. L-am hrănit cu ce am avut prin casă: resturi  de pe fundul borcanelor de dulceață, mere zbârcite, mici precum niște nuci, miezul lor cu miere, mierea care nu se strică niciodată. Pe toate le rodea cu dinți mici, de lapte.

În fiecare seară, stăteam amândoi în semiîntuneric. Îngerul nu vorbea, dar din pieptul lui se auzeau, intermitent, fragmente de știri radio din viitor și plânsete de copii care încă nu se născuseră. Începusem să-l iubesc. Era singura mea legătură cu o lume care nu se mai vedea pe fereastră.

„Tată,” i-am spus într-o noapte, deși era mai mic decât mine, „când o să zburăm?”

S-a uitat la mine cu ochii lui care nu aveau pupile, ci doar o reflexie a ecranului unui televizor pornit pe un canal gol. Atunci s-a ridicat. Aripile lui au tăiat aerul ca niște lame de bisturiu, umplând debara de un miros de ozon și tămâie . S-a apropiat de gâtul meu, iar bâzâitul lui a devenit un urlet ascuțit, o frecvență care făcea borcanele de pe rafturi să explodeze.

Nu m-a luat cu el. În schimb, cu o mișcare bruscă, și-a băgat degetele lungi și reci în ceafa mea, acolo unde coloana vertebrală se întâlnește cu craniul. Am simțit un clic metalic.

„Nu ești gata,” a șoptit el, și vocea lui era chiar vocea mea, înregistrată pe o bandă veche. „Trebuie să mai stai în pivniță până se va elibera și ultimul chinuit.”

Apoi a ieșit el pe ușa casei, purtându-mi hainele, în timp ce eu am rămas în aer, simțind cum încep să plutesc la câțiva centimetri  de podeaua de lemn putrezit, o mică torță care ardea cu putere,  în așteptarea altcuiva care să deschidă ușa peste alți 50 de ani.

Izbăvirea șerpilor lui Dumnezeu

Glasurile celor doi copii se stingeau sub un lințoliu maroniu, o pătură grea de bumbac aruncată peste grădină, de parcă universul întreg se pregătea de un picnic funest, acolo unde nu există gâze, ci doar tăceri lăsate de Dumnezeu să macine liniștea.
În grădină sosi umbra liliachie. O liniște sinistră, matură, se scurse peste băiatul blond și cel roșcovan.
— Te-am prins, blegule!

Loviturile cădeau ca un râu ucigaș peste zulufii blondului. Iar el, cu privirea pierdută în cerul alcoolic, cenușiu, îngăima rugăciunea: „Înger, îngerașul meu...”. O spunea fără să crâcnească, primind pumnii roșcovanului ca pe niște mici izbăviri, ca un Torquemada care își așteaptă propria sentință în fața unei conștiințe ce decapitează coșmaruri.
În tufișuri, frasinii și fagi uriași istoveau tăriile cerului. De acolo venea sâsâitul. Din măruntaiele pământului ieșeau râmele cu solzi — târâtoare ciudate, mulțumite de lumea pe care o găsiseră. 

O vară sălbatică. O vară rea.

Roșcovanul, fratele meu, Adrian. Avea un trup de înger, al celui mai frumos dintre ei. Se spunea prin Evangheliile apocrife că între Dumnezeu și Lucifer a fost dragoste la prima vedere; Adrian era acea dragoste blestemată. Era inteligent, de o frumusețe de eunuc de pe carpetă, dar sub spoiala lui de cultură se vedeau licăririle abisului. Se voia Führer în redingotă, un stăpân cu suflet de slugă.

Orașul era o mlaștină de ceață vâscoasă, groasă ca undelemnul, închis între ziduri de unde cădeau pietre și bucăți de mortar. Un oraș de la poalele dealurilor uriașe, unde șerpii știau totul, 
deși nimeni nu le găsea cuiburile.

Timpul fugea. Adrian intrase în politică, transformând Stairway to Heaven în marșuri verzi-nourate. 

Eu, Corin, îi eram valetul fidel. Ne consumam zilele în casa de la lizieră, între sex pervers în beci, printre lăzi de gulii furajere, și discuții interminabile despre putere. Ne iubeam din comoditate și neputință, în timp ce șerpii deveneau tot mai mulți. Intrau în case, beau lapte din farfurii, stăteau la masă cu noi. Șerpii erau oamenii. Oamenii erau șerpii.
Adrian zâmbea tuturor: poștașului, sectoristului, doicilor. Dar sufletul lui era un cadavru cărat pe munte. Iar eu, mut și vinovat, îi păzeam sminteala.
În noaptea aceea, ploaia de plumb a încetat brusc, lăsând loc unei călduri umede, de seră. Adrian s-a întors de la clubul politic mai frumos ca niciodată, cu ochii sclipind de o victorie murdară. S-a prăbușit pe canapea și mi-a cerut lapte.

"La Maica Domnului m-am rugat,/ Maica Domnului m-a ascultat,/ Bolile le-a adunat,/ Departe le-a aruncat,/ Bolile s-au vindecat/ Şi am rămas/ Frumos şi sănătos,/ Curat şi luminat,/ La trup,/ La cap/ Şi la suflet,/ Ca de Maica Domnului lăsat!"


M-am dus în bucătărie, dar farfuriile de pe podea erau deja pline. Șerpii nu mai sâsâiau. Stăteau ridicați pe cozi, nemișcați, ca niște lumânări de solzi în întuneric. Când m-am întors în sufragerie, Adrian dormea cu gura întredeschisă. Din pieptul lui se auzea un sunet nou, un horcăit care nu era al unui om, ci al unui mecanism gripat.
M-am apropiat și am văzut târâtoarea. Nu era în jurul lui, ci sub pielea lui. O râmă cu solzi, uriașă, îi umfla vena jugulară, croindu-și drum spre creier. Adrian a deschis ochii — acei ochi de ciută pe care îi furase de la băiatul blond din copilărie — și mi-a zâmbit.

— Corin, a șoptit el, și din gura lui a ieșit un miros greu de mlaștină, ajută-mă să mă dezbrac. 
Redingota asta mă strânge... mă strânge ca un laț.
Nu l-am ajutat. Am luat pătura maronie de bumbac, lințoliul de picnic din copilărie, și l-am acoperit cu grijă. L-am învelit strâns, până când n-a mai rămas decât un pachet lung și inert pe canapea. Șerpii au început să urce pe picioarele mobilierului, atrași de căldura cadavrului viu.

M-am așezat pe podea, lângă farfuria cu lapte, și am început să rostesc, pentru prima dată după decenii, rugăciunea băiatului blond. Dar nu mai ceream să mă facă mare, nici tare.
Dimineaţa/ Nenorocite ore ale dimineţii/ Am văzut pe drumul Crucii nişte ŞOBOLANI/ Ei, ei mi-au adus praful alb/ Agonia mea, Moartea mea/ Alături de asistenta şefă/ Care e o curvă/La amiază, putred/ Sângele Profetului agoniza/Acul mi-a spart una din vene... TE DU DOAMNĂ/Dimineaţă pe Drumul Crucii/ Şobolani mi-au adus din nou praful alb/Overdose... final.
Am reuşit să fug din acel loc blestemat, acolo, acolo unde fiecare se crede ceea ce nici măcar nu îndrăznea să viseze: flori sau păsări, mici Dumnezei, chiar şi infirmierii, asistentele şi doctorii visau la ceva!  Iar, dacă nu ştiau să viseze, ierburile mele le dădeau ajutor. Din interiorul salonului şi a gardurilor de sârmă ghimpată, lumea pare un templu părăsit de un zeu plictisit de prea multele şi sângeroasele ofrande.

Zeul Șarpelui cu Pene

Când prima târâtoare mi s-a încolăcit în jurul gleznei, rece și solzoasă, am simțit, în sfârșit, acea liniște sinistră și liliachie. M-am întins lângă fratele meu, sub lințoliul de bumbac, simțind cum șerpii ne cos trupurile împreună într-o singură fibră de întuneric.
Afara, orașul se scufunda într-un întuneric opac. Înăuntru, Dumnezeu și Lucifer se iubeau din nou, în tăcere, prin noi. Aceasta era izbăvirea mea: să devin și eu un șarpe, să nu mai fiu niciodată om.
Tu șerpe balaur,
Cu solză de aur,
Cu nouă limbe împungătoare,
Cu nouă cozi izbătoare,
Să te duci la ea,
Unde-o vei afla...
Și tu să n-o lași
Până ce ea,
Mândra mea,
Cu mine s-a întâlni
Și îmi va vorbi
Cu nouă cozi izbătoare,
Să te duci pe sub pământ,
Unde popă nu toacă,
Unde fată nu joacă,
Unde cocoș nu cântă,
Să pieri, să te deșertuși,
Ca roua de soare,
Ca spuma de mare.”

---