CRONICA DE CARTE: Adela Cotul – “Accidentul” sau cartea venit? din vechea proz? a Transilvaniei Imperiale

CRONICA DE CARTE: Adela Cotul – ”Accidentul” sau cartea venită din vechea proză a Transilvaniei Imperiale

---

Povestiri adevărate, scrise cu nerv, cumva venite din vechea proză transilvană, cu aerul rarefiat al înălțimii prozei lui Rebreanu dar cu izuri de Ioan Pop Reteganul. Adela Cotul vine cu proză ce mizează mult pe viața reală, așa cum e ea, având o tehnică pe care doar prozatorii din vechiul Imperiu o au: deslușirea realității cu uneltele simple ale zilnicului-zilnic, ale întâmplărilor banale sau prin experiențe unice îmbrăcate în regionalisme doar de noi înțelese cu adevărat. Adela Cotul știe să acopere bine derizoriul prin prospețimea unui text bine lucrat și care mi-a plăcut mult de tot. Adela Cotul e profesoară de matematică, dar prozele ei nu sunt ecuații complexe, nu avem nici sinusuri, nici cosinusuri, avem o proză a cărei simplitate te fascinează: vechiul și noul sat, ruralul ca stare și mentalitate
Arhitectura „Ecuatorului” Rural
Deși povestirile nu sunt ecuații complexe, există o precizie geometrică în modul în care Adela Cotul își construiește acțiunea. Ca profesor de matematică, ea pare să aplice principiul „drumului celui mai scurt” între emoție și cititor. Nu se pierde în floricele stilistice inutile; textul are o osatură solidă, unde fiecare regionalism sau arhaism funcționează ca un vector care dă direcție și profunzime spațiului transilvan descris.
La fel ca în Ion sau în nuvelele de tinerețe ale lui Rebreanu, în Accidentul nu simțim neapărat vocea unui narator care judecă, ci vedem viața desfășurându-se cu o forță telurică, aproape implacabilă. De asemenea, regionalismele nu sunt folosite ca decor de muzeu, ci ca organisme vii. Ele dau acel „iz” de care spuneai, transformând lectura într-o experiență senzorială (auzi scârțâitul porții, simți aerul tare al dealurilor).
„Zilnicul-zilnic” ca ritual
Ceea ce aduce nou Adela Cotul este transformarea banalului în eveniment existențial. Într-o lume literară obsedată de autoficțiune urbană și traume post-moderne, ea revine la „izvor”:
Satul ca stare de spirit: Nu e un sat idilic, ci unul real, cu asprimea și momentele lui de grație.
Timpul: Există o curgere a timpului în proza ei care refuză graba. Personajele ei au timp să trăiască „întâmplările banale”, oferindu-le greutate. Este fascinant cum un debut (sau o prezență mai recentă) reușește să recupereze o tradiție a Ardealului fără să sune desuet, ci extrem de proaspăt.
În carte, există o anumită rigoare, o "disciplină a privirii" pe care o au scriitorii din spațiul transilvănean de dinainte de 1918. Este o literatură care nu se grăbește, care are răbdare cu detaliul material (obiecte, haine, unelte) pentru a ajunge la cel spiritual. Aici intervine formarea ei de matematician. Adela Cotul "măsoară" realitatea cu precizia unui topograf, dar o descrie cu sensibilitatea unui cronicar, evitând sentimentalismul ieftin.
Este remarcabil cum Adela Cotul reușește să evite capcana "pastisei". Ea nu îl imită pe Agârbiceanu, ci locuiește în aceeași stare de spirit. Proza ei pare să spună că, deși s-au schimbat tehnologiile, "nervul" omului de la sat și tensiunea dintre vechi și nou au rămas neschimbate.