Monologuri 53

Îl priveam fără niciun fel de sentiment; nici ură, nici milă. Știam că moare, era deja vorba de ore, minute poate. Mă chemase mama și am venit. 

- Nu cred că sunt multe de spus între noi, Paul. Să-ți vezi de treabă și să nu o superi pe mă-ta. Eu, până aici, am făcut treabă bună în ce te privește. 

Am zâmbit amar. Nu aveam de gând să mă cert cu el tocmai acum, în ultimul ceas. Îmi mai spusese așa odată, cu ani în urmă, și când l-am întrebat ce naiba înțelege el prin a fi făcut ceva bun în ce mă privește, atunci eram și eu mai necopt, mi-a răspuns calm: 

- Puteam,  de exemplu, să te înec când te-ai născut și n-am făcut-o.

Fusese un bărbat masiv, cu pumnii grei, neînduplecat și aprig la mânie. Pe mama o stâlcea în bătăi și dacă doar îndrăznea să îl privească atunci când nu voia să fie privit. Venea acasă, uneori după două-trei zile și, ca să nu-i audă gura, o lovea direct, de cum intra pe ușă  Mama învățase să tacă de dragul meu, dar privirea o dădea de gol. Era deștept și priceput la orice, dar doar când avea el chef. A avut o răbdare incredibilă cu mine în primii mei ani de școală, când nu mă descurcăm la teme. Atunci nu lipsea cu zilele de acasă. Se așeza lângă mine și, cu o voce calmă, îmi ecplica până înțelegeam. Mie îmi era o frică soră cu moartea și nu mă puteam concentra.   Niciodată nu s-a enervat dacă nu înțelegeam din prima, îmi ecplica în alt fel, până pricepeam. Mai ales la matematică. Apoi mă mângâia pe cap și zicea râzând.

-Uite, vezi, nu ți-a crăpat capul. 

Acelea au fost singurele noastre momente de tandrețe.

Venea dintr-un lung neam de bărbați bețivi, violenți și lipsiți de sentinente pentru familiile lor. Tatăl lui îl bătuse de-l înnebunise. Când mama lui, în urmă unei bătăi crunte, a murit, el avea vreo șaisprezece ani, a plecat de acasă. L-am auzit spunând odată că se temuse cel mai tare în viața lui atunci. Se temuse că își omoară tatăl. 

Bunicul lui îi povestise că fratele lui făcuse o astfel de nefăcută. Zeno, așa îl chemase. Venise acasă seara de la câmp, după o zi grea de muncă și își găsise frații plângând lângă mama lor zăcând într-o baltă de sânge. Orbit de furie s-a repezit asupra tatălui lui. Cu coasa l-a omorât. De atunci niciunul din neamul ăsta blestemat nu și-a botezat vreun copil Zeno. Dar asta nu fusese destul ca să dispară stirpea lor blestemată.

Tata s-a speriat atunci că il va omorî pe tatăl lui așa cum o făcuse Zeno. 
A plecat de acasă și s-a angajat slugă la o fermă de vaci în vara aceea și apoi în toate vacanțele. 
Până și-a terminat școala profesională. 
Nu povestea niciodată cât i-a fost de greu. Pe tatăl lui nu l-a mai văzut niciodată. Nici la înmormântarea lui nu s-a dus.
Atunci nu știam eu mare lucru, dar acum știu că pe tata nu-l învățase nimeni cum să iubească. Tot neamul lui nu avea habar cum să iubească. 

Pe mama o iubea în felul lui. L-am auzit odată spunându-i: 

- Nu mai facem alt copil, Veto, nu vreau să te văd chinuită, nu vreau să fac mai mult rău decât am făcut. Sunt din sămânță stricată, ne-om strădui să facem om din ăsta de-l avem.

Chiar înainte de a-și da ultima suflare a întins mâna spre mama, ea s-a ridicat de pe laviţa pe care statea tăcută, s-a dus lângă el, și-a pus mâna în palma lui, aia de o bătuse atâția ani, și cu ultimele lui puteri i-a spus: 

- Iartă-mă Veto!  Iartă-mă, nu pentru mine, că nu merit, pentru tine, să nu-ți fiu povară și după moarte.

Tata a murit liniștit. L-am îngropat și odată cu el am îngropat un neam. Eu nu aveam de gând să aduc pe lume vreun copil care să ducă mai departe stirpea asta blestemată. 
Și am plâns. Nu știu exact să spun de ce. 
Poate pentru că mi-am amintit de ziua aceea, aveam șaptesprezece ani, eram deja cât el de înalt, și când am venit acasă de la școală am găsit-o pe mama stâlcită în bătaie. Aproape că nu i se mai cunoștea fața. Tata stătea afară pe banca de sub nuc, fuma și bea bere. Am văzut negru în fața ochilor, sângele clocotea în mine, am smuls din sertar cuțitul acela mare cu care tăia el porcii și, urlând, am alergat în curte, hotărât să îl împlânt în el până la prăsele. 

- Oprește-te, mi-a zis, nu te transforma în mine. Mă omori și eu scap de chin, dar de tine se alege praful. Du-te mai bine și fă-ţi temele. Mă ocup eu de mă-ta imediat, îi oblojesc eu toate rănile. 

A stins țigara, s-a ridicat fără să mă privească, s-a dus în cămară, a luat două sticle cu tincturi făcute de el din plante de el știute și a intrat calm în camera mamei. Nu a mai ieșit de acolo până dimineață. 

Și eu am plâns atunci de neputință. Neputința mea de a-i ține piept. 
Neputința mea de a fi diferit de neamul meu.

Când am terminat liceul am fost singurul la care nu a venit nimeni la festivitatea de absolvire. Mama era din nou cu fața zdrobită de pumii lui, iar el nu mai dăduse pe acasă de două zile, cum o făcea de fiecare dată când o bătea, dar numai după ce îi oblojea rănile. 
A venit a doua zi cu o sacoșă în care era tot ce-i trebuia mamei în casă, 
n-am știut niciodată cum făcea banii cu care îi cumpăra mamei de toate, lucra pe un șantier, bănuiam doar că face mici ciubucuri, dar mamei nu i-a lipsit nimic din cele necesare unei gospodării.
Uneori îi cumpăra câte o hăiniţă și culmea era că întotdeauna i se potriveau.
M-a bătut pe umăr și a zis: 

- Acum mergem amândoi la crâșmă și bem o bere ca bărbații. Tu o plătești. 

Am mers cu el la crâșmă, am cumpărat două beri și le-am băut în tăcere. 

- Uită-te bine la ăștia, mi-a spus. Nu pot eu să îți spun acum ce să faci, încotro să apuci, ești major. Dar uită-te bine la ei și nu uita că și ei au putut alege să facă altfel, dar nu au făcut-o. 
E alegerea ta. Dacă mă întrebi pe mine, eu îți spun să îți termini studiile și să stai cât mai departe de crâșmă. Rupe-te din lanțul ăsta care ne ține legați de atâtea generații. 
Acum hai acasă că o fi terminat mă-ta cina.

Îmi anintesc în cel mai mic detaliu ziua aceea.

De ce ți-am povestit toate astea?! 

Poate pentru că azi este prima oară când intru într-o crâșmă după douăzeci de ani. Azi sunt cincisprezece ani de când a murit tata. 
N-am știut alt mod de a mi-l aminti. 

Sau poate pentru că azi dimineață, când m-am privit în oglinda din baie 
l-am văzut pe tata. L-am privit minute în șir și el mă privea pe mine. 
Nu spunea nimic, dar eu am știut că venise să-mi aduca aminte, în felul lui ciudat, că m-a iubit. 
Și de undeva din neant i-am auzit vocea dogită. 

- Vezi, am făcut treabă bună în ce te privește. 

Am ridicat mână și am pus palma pe obrazul chipului din oglindă. O mângâiere târzie, pe care nu o primise niciodată. 
Pe tata nu l-a învățat nimeni cum să iubească, pe tata l-a învățat să fie dur, să supraviețuiască bătăilor, abandonului și singurătății.

Tata a trăit între două lumi. Una căreia îi aparținea și una în care și-ar fi dorit să fie. Atunci nu știam, acum știu că în lumea aceea în care el nu a putut ajunge, m-a călăuziți pe mine. 

Sau poate pentru că avea dreptate, a făcut o treabă bună în ce mă privește.