Nu port numele tău

Luca închise telefonul și rămase privind în gol. 


O vedea în seara aceea caldă de mai când el îi făcuse o surpriză și venise cu o zi mai devreme. 
Alerga spre el cu părul ud, abia ieșise de la duș și când a sunat-o el nu și l-a mai uscat, a plecat așa, râzând fericită cu toată fața. 


- Mi-ai făcut o surpriză!


De câte ori închidea ochii revedea scena asta. 
Și, de nicăieri, simțea mirosul parfumului ei. 


În urmă cu trei luni, când fusese programat pentru o  operație la o clinică din orașul ei, întâi i-a trimis un mesaj, apoi a sunat-o și s-a mirat că i-a răspuns. Nu-i mai răspundea întotdeauna la telefon de ani buni, îi trimitea mesaj, "te sun eu mai târziu",  dar nu mai suna niciodată. De ziua lui îi trimitea mesaj, nu-l suna niciodată. Atunci i-a răspuns și s-au întâlnit la o terasă în apropierea clinicii. Dar nu putuse să o întrebe nimic din tot ce îl măcina de atâția ani, întrebări la care nu avea răspunsuri. 
Întrebăria la care el dorea răspunsuri. 
Delia îl însoțise atunci.


Lor le era foame, erau plecați de dimineață de acasă așa că au mâncat. Ea a băut doar apă, a stat preț de o țigară apoi, cu un zâmbet pe care el nu i-l știa, și-a luat la revedere și a plecat, deși el a insistat să mai rămână, dar o știa prea bine, nu o putea nimeni convinge să facă ceva ce nu voia. Și el învățase asta pe pielea lui. 


Se întâlniseră într-o zi caldă de toamnă. Au petrecut toată ziua împreună, el avea avion spre casă doar seara, ea mai avea ceva de rezolvat și mai rămânea două zile.


- Și oricum, mi-am luat bilete la teatru, i-a spus. 


 În drum spre casă Luca se gândi doar la ea. 
Ii rămăsese mirosul parfumului ei pe haină. 


- Ce parfum este, a întrebat-o odată. 


- A, nu este de vreo firmă de renume. Dar mie îmi place. 


Da, și lui îi plăcea. Discret, proaspăt, diferit.


Când a ajuns acasă a sunat-o. Era aproape adormită. 


- Ai ajuns cu bine? 


- Da. Dormeai? 


- Aproape. 


- Bine, vorbim mâine. 


Și așa a început iubirea lor. Se întâlneau la București și lui Luca îi convenea de minune. Era căsătorit cu și avea doi copii. Ea nu punea întrebări, nu cerea nimic, nu îl forța la nimic. Într-un fel, îl și deranja. Parcă nu-l iubea destul. 


Cu ea totul era o surpriză, două zile nu erau la fel și cel mai greu pentru Luca era că nu putea controla nimic. Planurile lui, atât de bine stabilite, erau date peste cap din prima clipă cu ea. 
"Vai, vrei tu neapărat? Am luat bilete la teatru. E păcat să ratăm". 


"A, nu putem amâna? Este un concert la Sala Palatului, cu orchestra filarmonicii si soliști sunt cinci  violoniști celebri, va fi un regal, ceva unic, așa ceva nu putem rata, am luat bilete".


-"Au înflorit caișii în Herăstrău. Hai, mai bine să ne plimbăm, e păcat să ratăm așa ceva. Găsim noi o terasă și acolo"


El voia pe o terasă, la un restaurant bun, tihnit, cu mâncare bună, un vin bun și muzică bună, de preferat veche, nu-i plăcea muzica clasică, nu-i plăcea nici teatrul, iar plimbările în Herestrau i se păreau puerile. 


Doi ani, atât a durat, doi ani. 
Murise tatăl Simonei, soția lui. A sunat-o seara.


- Nu pot să vin mâine. Îți povestesc, acum nu pot  Vorbim.


I se păruse că plânge, dar nu a întrebat-o de ce. Va avea el grijă să repare ce era stricat când se vor întâlni. Și-apoi, ea plângea și dacă vedea un cățel șchiop.


- Bine, a spus ea, și asta a fost tot. 


A încercat să o întâlnească, să îi explice, dar niciodată nu mai avea timp pentru el.


- Mă bucur să te văd, îi spunea când o aștepta la institut. Scuze, dar trebuie să plec, am o întâlnire peste o jumătate de oră. 


A urmărit-o. Era cât pe ce să piardă metroul, îl prinsese la mustață. O văzu intrând grăbită într-o clădire de birouri. Nu îl mințise


Altă dată îi spusese că se grăbește și atât. Și el a urmărit-o din nou. Când au ieșit de la metrou, o aștepta un tip înalt, blond, genul acela de nordic, bronzat, cu un zâmbet larg pe față. 
Ea i-a sărit în brațe și a râs fericită cu toată fața. 
L-a durut înfiorător. Râsul ei l-a durut. A sunat-o seara, a doua zi, dar nu a răspuns. 


Într-o zi oarecare, trecuseră vreo doi ani deja, a văzut-o pe o stradă în orașul lui.. 
Nu-i venea să creadă. 
A oprit mașina și a alergat după ea. Mergea privind vitrinele, fără grabă.


- Ce faci aici? De ce nu ai sunat că vii? 


L-a privit ușor speriată.


- A, păi am venit la Dona, prietena mea din facultate. Dar o cunoști, este sora Antonelei. 


Și el a simțit că se sufocă. "Știe de Antonela", își zise si în minte au început să curgă un milion de întrebări.


"De ce n-a spus nimic?  
De ce nu a făcut scandal? De ce nu mi-a cerut socoteală? De ce"?


Și la toate întrebările astea el voia un răspuns. Pentru că în viața lui lucrurile nu se puteau întâmpla altfel decât în felul în care și le planifica. Ori ea alesese să plece când el nu era pregătit.


- Ai timp de o cafea? a întrebat-o cu vocea sugrumată de nervi. 


- A, nu,  îmi pare rău, mă întâlnesc cu Dona în zece minute. 


- Sună-mă mâine!


- Mâine plec. 


A revăzut-o după vreo alți trei ani într-o benzinărie aglomerată pe autostradă. El era cu Delia. Ea stătea la o masă, bea cafea și fuma cu ochii în telefon. O privea de departe, curios cu cine este. A apărut un tânăr cu un aer rebel, zvelt, brunet, cu părul ondulat, îmbrăcat in costum de motociclist descheiat până la brâu, s-a aplecat și a sărutat-o. 
Și ea a râs cu toată fața.
 Și iarăși l-a durut. 
A strâns în palmă paharul de plastic în care era cafeaua până l-a spart.


"Oare chiar nu mă vede"?! Se ridică să meargă la ea,  dar în exact momentul acela ea s-a ridicat de la masă, atunci a văzut că era îmbrăcată și ea în costum de motociclist, si a plecat lipită de tipul acela care o ținea de după umeri. I-a privit în parcare cum și-au încheiat costumele până la gât, și-au pus căștile pe cap, au încălecat motocicletele și au plecat, el înainte, ea după el. 
A urmărit-o  cu privirea. 
Ea a întors capul spre terasă, și-a ridicat viziera și a fluturat mâna a salut. 


"Deci m-a văzut",  și-a spus, și a simțit că se rupe ceva în el. 


Acum se va întâlni cu ea și era hotărât să afle toate răspunsurile. 
Altfel, nu se mai putea. 
Așa își propusese. 


 A sunat-o când a intrat în oraș. 


-Bine, ne vedem la clinică. 


A apărut călare pe motocicletă.


- Văd că încă o ai.


- Da, a fost unul din visurile mele. În plus, e mult mai comod în orașul ăsta aglomerat. Dar nu am renunțat nici la mașină. Bun, vrei să vin cu tine înăuntru? 


- Abia peste o jumătate de oră am programarea. Și este doar un control de rutină, sper să scap repede.


- Atunci, uite, la terasa de peste drum se mănâncă foarte bine. Mă gândesc că îți va fi foame. 
Te-ai cazat?  Bun, atunci mergem direct la terasă. 
Te aduc pe motocicletă dacă nu ți-e frică. Și a râs, cu toată fața.


Și el a început să spere.


- Am un milion de întrebări care m-au frământat în toți anii ăștia, la care doar tu știi răspunsul. Ce s-a întâmplat? De ce nu mi-ai mai răspuns la telefon?  
De ce nu m-ai mai sunat? 


- Luca, chiar vrei să vorbim despre asta acum? Credeam că am închis capitolul ăsta amândoi.


- Eu nu l-am închis. Tu l-ai închis. Tu mi-ai închis ușa în nas. Așa, dintr-odată, fără nici o explicație.


- Eu nu aveam nimic de explicat. 


 - Cum nu? Tu știi ce furtună ai sădit în sufletul meu? Azi erai în brațele mele și mâine nu îmi mai răspundeai la telefon. Fără motiv. Când iubești nu pleci pur și simplu. N-am înțeles de ce ai făcut-o și vreau să îmi spui.


- Nu cred că asta vrei să facem acum. Ne certăm? Dacă știam, nu veneam. 


- Nu vreau sa ne certăm  Vreau să înțeleg.


- Nu mai ajută la nimic. Serios, Luca, hai să nu mai vorbim despre ce a fost. Hai să ne bucurăm că ne-am revăzut.


- Tu ești conștientă cât de mult te-am iubit? Încă te iubesc. Încă îmi este dor de tine. Și nici nu sunt sigur că tu m-ai iubit.


- Asta vrei să știi?  Dacă te-am iubit, Luca?  
Îți amintești? Erai căsătorit. Știam că nu va dura, știam că fericirea mea o face nefericită pe Simona, dar eram atăt de îndrăgostită încât nu-mi păsa. 


- Am divorțat de Simona. Știai ca voi divorța, ți-am spus. 


- Dar ai uitat să-mi spui de Antonela, că, tot de vreo doi ani, aveai o relație și cu ea. Simona era soția ta și m-am simțit mereu vinovată faṭă de ea. Dar Antonela? Ea ce era?  Eu ce eram? Eu în delegații, ea acasă?
Mă rog, nu cred că vreau să mai vorbim despre asta. Faptul este consumat. 
Te descurci cu un taxi? 
Eu plec.


Si s-a ridicat să plece. O prinse de mână și o trase cu putere obligând-o să se așeze pe scaun. S-a așezat. Nu voia să facă o scenă. 


- Dacă m-ai fi lăsat să-ți explic. Dacă ai fi avut răbdare până divorțez. 


- Răbdare? Deja eram trei femei care te iubeau. Ce să astept? Să fim patru?


- Eu te voiam doar pe tine. 


A râs cu capul aplecat pe spate .


- Ce naiba găsești de râs, e adevărat ce spun. Știi cât m-a durut să te văd cu alt bărbat? 


- Mă gândesc că la fel cum m-a durut pe mine să aflu de Antonela. Luca, te rog, nu vreau să vorbim despre asta acum. Te rog! 
Nu înțeleg ce rost are. Ești căsătorit din nou, cu Delia. 


- Nu cu ea voiam să mă căsătoresc. Pe tine te voiam, pe tine te vreau și acum.


- Luca, am venit pentru că am crezut că putem vorbi fără să răscolim trecutul. Dar tu nu asta vrei. Tu vrei să mă convingi că tu ești victima, că eu sunt cea care am rănit plecând mișelește. Nu înțelegi.că tu m-ai rănit pe mine. Nu înțelegi că am plecat pentru că ai mințit. 
Te-ai măcinat atâția ani,  pentru că nu poți să accepți că tu ești cel care a greșit. 


- Ai plecat pentru că nu m-ai iubit, ăsta este singurul adevăr pentru mine.


- Ba da, Luca, te-am iubit, cu disperare. Te iubesc și acum, dar ca pe o amintire frumoasă. Nimic mai mult. 
M-ai rănit atât de rău atunci încât nu am mai reușit niciodata să cred în iubire. Când iubești, Luca, nu minți, nu înșeli. Pentru tine nu conta, nu coneaza nici acum ce simt eu, conteaza doar ce simți tu. 


- Aici te contrazic. 


Lasă-mă să termin, te rog, apoi am să plec și tu nu ai să mă mai oprești. 
Îmi spui că tu mă voiai doar pe mine dintre toate. Ce voiam eu te-ai întrebat? Eu voiam să fiu fericită. Atăt. 
Nu ți-am cerut nimic altceva. Nu ți-am cerut să divortezi. Nu ți-am cerut să te căsătorești cu mine.  
Ce te face să crezi că asta m-ar fi făcut fericită? 
Să-ți port numele?! 
Luca, tu nu iubești femeile care îți poartă numele.