Săptămâna Patimilor: Sâmbătă sau ziua cumpenei- trecerea de la întuneric la lumină

Săptămâna Patimilor: Sâmbătă sau ziua cumpenei- trecerea de la întuneric la lumină

Sâmbăta Mare este percepută ca o zi de cumpănă, în care oamenii se pregătesc pentru Înviere, păstrând liniștea și evitând orice conflict sau activitate care ar putea tulbura atmosfera. Este ultima zi de pregătire înaintea Paștelui, încărcată de semnificația trecerii de la întuneric la lumină.
Este ziua în care, potrivit relatării biblice, trupul lui Hristos se află în mormânt, iar credincioșii rememorează coborârea Sa la cei adormiți, un gest simbolic al biruinței asupra morții.
Ne golim buzunarele, ne scoatem hainele, rămânem, cumva, goi să vedem dacă cinăm în mormânt cu Hristos. Iuda, da, el, el e prezent, e ultima zi a lui. Știe bine, vede după cuie, vede și simte ștreangul, vai de noi, vai de mine, câți vor apela la funia împletită după Iuda. ” Și era noapte”.
Câte nopți de atunci, ce întuneric se lasă în noi. Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitor sunt la Luca 22:67: ”Dacă vă voi spune nu veți crede”. Poate de asta, Hristos spală picioarele Ucenicilor. Să fie crezut. Știa că, nu sunt pregătiți să creadă, nu puteau, nu știau.
Aceasta e condiția umană. Ne chinuim de 2000 de ani să credem. Simulăm, mințim: Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alții: nu vrem, nu putem, nu știm, NU CUTEZĂM, nu ne străduim să-I credem pe ceilalți. Le spală picioarele, asta pentru a ne arată că, smerenia e o soluție, o cale spre vindecarea de vanitate și de orgolii, nu cele scrise de Buzura. De aici și însemnătatea nemprginită a sentimentului de incertitudine. E tot una cu angoasa. Dispare și angoasa și incertitudinea… he, he, he, și depresia în clipa în care îl primim pe Hristos: De la El am, primit Revelația și Evangheliile . Dar, hotărârea, decizia, tot noi. trebuie să o luăm. Tot omul moare pentru sine. Hotărârea e tot atît de însingurată ca și moartea.
Pricepem, acolo, la întuneric că, suntem ajutați, sfătuiți, miluiți, călăuziți, dar la sfârșit, tot EU-ul vorbește, adică tot Duhul care e liber. Și mai e ceva, ceva ce trebuie să înțeles: situația de creștin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că își are temeiul în cele mai ”senoriale” însușiri: libertatea și încrederea, tot una cu credința. A cina cu cineva, alături de cineva, nu e doar o săturare a ”mațului veșnic nesătul”, vorba lui Ion Creangă, e un dialog, niciodată al surzilor, e o aplicație a unui program special: credința. Ce înseamnă credința? Încrederea în Domnul, asta, în ciuda nedreptății și a josniciei. Cuvintele lui Tolstoi în Ana Karenina, scena alegerii mareșalului nobilimii din gubernie: ” De aia suntem nobili, ca să avem încredere”.
Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?” : „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46)

---