BECLEAN

BECLEAN

clădiri zgâriate în amurg pe cerul de jar  
amintiri — cuie bătute în scândura gării  

se strecoară printre oamenii tot mai puțini,  
până rămân doar șinele, ude de lună  

pe peronul pustiu apare magul cărunt  
încă viu: poartă la gât cheia ceasului public  
oprit la 23:47  

privește o femeie ce vine și pleacă în același pas  
poate doar abur pe geamul vagonului lipsă  

ridică sprâncenele. Nu-l vede nimeni.  
dar deasupra pustiului, din difuzoare sparte,  
aceeași voce ruginită:  

în gara Beclean pe Someș, cândva…

Later edit:

“șinele, ude de luna” – toti avem ochi, doar unii vad… amintirile, adevarata gara in care ne vin sperantele si din care ne pleaca implinirile.. ele duc si seduc pentru ca sunt incarcate de timp anulat, sunt tranzitorii prin noi insine, desert pe stomacul gol al fiintei in cautare de ne-cautare… simti pe buze gustul de rugina al cuielor care incearca cu disperarea rece a stagnarii sa isi caute destinul, popasul final, pironirea carnii fiecaruia in amintirile celorlalti.. efect termodinamic al lor reflectat in oglinda trecerii prin viata… nu vedem calatori prin geamurile trenurilor, suntem doar noi insine prinsi in pendularea relativa prin smiturile noastre, luind chipurile rivnite sau urite ale intilnirilor cu semenii… partasi la acelasi abonament cu reducere, care ne ofera un loc in picioare in vagonul fantoma de marfa… in timp ce ne revoltam de costul propriei ezitari, difuzoarele garii, din care picura monotonia in clepsidra desertului – nici nisip nu mai avem pentru ele,clepsidrele altadata inchise precum trofeele imperiilor in galeriile nationale, acum se intredeschid la rastimpuri sa ne contamineze cu schijele orgoliilor bruma de sperante ca vom ajunge sa ne intoarcem destinul …inca o data… – difuzoarele garii transmit mesaje subliminale de care nici autorii lor, complici ai miscarilor alternative, manageri ai triajelor de vise, nu si le mai amintesc… iar noi, imbatati de o betie salvatoare a cuvintelor impotmolite pina in git in propria noastra ignoranta, trecem cu vederea magul carunt ce ne poarta la git, ca pe o cheie a destinului din oginda, cheia ceasului public. In 3 minute o poezie te poate duce in locul din care nu ar trebui sa mai plecam niciodata, in camera de studiu a sufletului nostru. Acolo ne vom intilni adevaratii prieteni. Acolo amintirile se vor aseza alaturi de noi si vom putea impreuna sa ne depanam unii pe altii. In 3 minute, va fi o noua zi. Acolo, in camera aerisita si ticsita cu noi, cei adevarati, ne asteptam in zorii zilei zorinul. Multumesc, Zorin Diaconescu!

Marius Buculei