Întâlnindu-mă… cu mine

Întâlnindu-mă… cu mine

Întâlnindu-mă… cu mine, într-un colț uitat de gând,
Am găsit tăceri ascunse și un suflet tremurând.
Mă pierdusem printre alții, în dorințe fără glas,
Și uitasem cine sunt, rătăcind pas după pas.
Am privit adânc în mine — nu era doar întuneric,
Ci și-o rază firavă, cu un licăr cald, feeric.
Din ruine de-ndoială s-a-nălțat un adevăr:
Că mă pot renaște singur, dintr-un simplu „vreau să sper”.
Întâlnindu-mă… pe mine, m-am iertat fără cuvinte,
Pentru visuri neîncepute, pentru pași luați-n minte.
Am cules din vechi regrete doar puterea de-a iubi
Omul care, fără mască, învăța din nou a fi.
Și-am rămas o clipă-n mine, ca-ntr-un templu regăsit,
Unde tot ce doare tace și nimic nu-i rătăcit.
Întâlnirea cea mai grea — și cea mai adevărată —
E cu sinele din umbră… spre iertare, fără rată.

Întâlnindu-mă… pe mine (cu iz epigramistic)

Întâlnindu-mă… pe mine — ce surpriză, ce scandal!
Nu eram chiar genul care se credea niscai banal.
M-am privit mai de aproape… nu prea mult, că nu cutez,
Că riscam să-mi stric părerea, poate chiar s-o corectez.
Mi-am dat mâna cu orgoliul, un vechi prieten, fidel tip,
Care-mi spune zilnic: „Bravo!”, chiar și când mă-nbăt cu flip.
Adevărul sta deoparte, cam modest și cam timid,
N-a intrat în vorbăraie… nu-i place stilul rigid.
Întâlnindu-mă… pe mine, am decis, în mod concret:
Să rămân exact același — că mi-e mie mai discret.
Ce rost are preschimbarea, când mă plac așa cum sunt?
(Chiar dacă, din când în când… mă mai contrazic mărunt.)
Morala, de-o vrei pe scurt, fără prea multă migală:
Mai greu e să te-ntâlnești… să nu intri-n gol de gală.
Dar, dacă-ți ții bine masca și zâmbești reglementar,
Poți trăi cu tine-o viață… fără stres suplimentar