Mic tratat de dinamică decizională

Mic tratat de dinamică decizională

Sună pretențios și didactic. Risc asumat. Viața este uneori pretențioasă, iar unele lucruri nu se pot comunica decât prin mesaje care amintesc de lecțiile de la școală. Să ne prefacem că lucrurile stau altfel, că toate se pot rezolva într-o manieră atractivă? Nu recomand. Tot păcălindu-i pe alții ajungem să ne păcălim singuri.
Confratele Dorel Cosma scrie despre corectitudinea impusă prin tehnologie și riscul neacceptării procedurii de către decidenți. Problema este că nu doar decidenții fac parte din această ecuație. Ea ne cuprinde pe toți, trăim în aceeași societate, chiar dacă îndeplinim roluri diferite. Sindromul delegatului de la centru nu funcționează decât propagandistic. La noi, delegatul de la centru vorbește adunării locale de pe poziția unui observator chipurile binevoitor care la atrage atenția celor prezenți în legătură cu greșelile pe care le comit în formă continuată și riscurile inerente acestei situații. Localnicii ascultă cu capul plecat și nici unul nu îndrăznește să-i amintească delegatului de la centru că cele mai multe greșeli amintite de el sunt rezultatul direct al ordinelor primite de la centru. Centrul nu are voie să fie amestecat cu erorile locale, altfel cum rămâne cu rolul său de conducător infailibil?
În aceeasi măsură judecăm corectitudinea deciziilor luate de autorități ignorând propria noastră obligație la corectitudine. Învățătura creștină revendicată de majoritatea dintre noi vorbește despre pilda celui îndemnat sa arunce primul cu piatra, dacă.. Dar învățăturile sunt activate doar atunci când rezultatul e convenabil.
Problema reală este neîncrederea generalizată în oameni și instituții și efectele acestei neîncrederi asupra deciziilor noastre. Majoritatea suntem convinși ca instituțiile statului sunt corupte justificându-ne neîncrederea în ele. Dar am ajuns să extindem neîncrederea și asupra oamenilor pe care îi considerăm în mare parte corupți. Această neincredere nu rămâne făra consecințe.
Dacă corectitudinea unei societăți este suma indivizilor corecți care o compun, presupunerea ca majoritatea celor cu care aveam de-a face sunt incorecți ne va îndemna să justificăm prin acest raport si propria noastră incorectitudine. Capcana pe care ne-o întindem aici este pretextul corupției generalizate care face inutilă, chiar prostească corectitudinea individuală. Ne consolăm cu ideea falsă ca nu are rost sa fii moral într-o societate imorală.
În felul acesta contribuim fiecare dintre noi la consolidarea corupției generalizate. Deținătorii funcțiilor publice nu-și pot permite loialitatea față de lege din cauza celor care i-au susținut și care așteaptă loialitate din parte demnitarului, e vorba de loialitatea față de persoană și nu față de lege sau principiu.
Din această cauză multe decizii le demnitarilor ne par de neînțeles și le considerăm trădări. De fapt sunt trădări față de principiile enunțate în campanie și realitatea politică în care loialitatea față de susținători este singura acceptată de modelul nostru cultural.
Nimeni nu face campanie pentru un principiu. Vesta electorală este îmbrăcată atunci când ai nevoie de ceva iar victoria candidatului presupune gratificațiile așteptate. Evident că această dinamică este imorală, însă nu e suficient sa denunțăm imoralitatea celor care acționează in planul public fără să vedem fondul cultural pe care se desfășoară viața fiecăruia.
În mintea fiecăruia dintre noi pândește statutul de excepționalitate. Când avem o problemă suntem convinși că suntem un caz excepțional și în consecință tratamentul de care avem parte nu poate fi cel standardizat. Doar ca o regula de la care se fac prea multe excepții nu mai este regulă, devine ea însăși excepția confirmată de morala inversă pe care o aplicăm consecvent.
Rostind invective la adresa decidenților ne închipuim ca vom fi absolviți de propria noastră imoralitate. Am devenit toți niște delegați ai unui centru imaginar, constatăm frecvent defectele sociale dar ne considerăm exceptați de la efortul remedierii lor, fără sa ne dăm seama că in felul acesta toata lumea este exceptată și ca implicit am înlocuit regula cu bunul plac.
Față de această stare de fapt, arta în general si literatura noastră în special manifestă o reticență încrâncenată. Ne mulțumim să nu coborâm, declarativ, la nivelul acestor întâmplări. Refuzul nostru e condimentat cu afirmații fataliste și cu eterna deplângere a neputinței. Destinul nostru se încadrează în balada Mioriței. Nu ar fi nici o tragedie, dacă am accepta să ducem viața ciobanului din Miorița. Drama noastră începe când vrem să fim altcineva și nu ciobanul care cântă din fluier.