CERCUL POEȚILOR DISPĂRUȚI- Emil Dreptate: Un Păzitor de Cântece și un participant la Vicleana Vânătoare

CERCUL POEȚILOR DISPĂRUȚI- Emil Dreptate: Un Păzitor de Cântece și un participant la Vicleana Vânătoare

---

Episodul al 3-lea din serialul nostru artistico-literar CERCUL POEȚILOR DISPĂRUȚI este dedicat lui Emil Dreptate, cel care pe 13 iulie 2026, adică ieri, ar fi trebuit să împlinească 80 de ani. Se cuvine să-l introducem și pe el acest Cerc al poeților bistrițeni dispăruți. Purtând un nume cu rezonanțe de pseudonim ales de destin, Emil Dreptate (13 iulie 1946, Miceștii de Câmpie – 24 august 2018) a rămas în istoria literară a Bistriței ca un creator care nu și-a permis niciun rabat de la calitatea înaltă a textelor sale. Absolvent al Facultății de Filologie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, el a îmbinat armonios rigoarea cuvântului scris cu dinamismul jurnalismului, fiind corespondent Radio România Actualități și director al cotidianului Mesagerul de Bistrița-Năsăud. Membru de prestigiu al Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Târgu-Mureș) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, Emil Dreptate a lăsat în urmă o moștenire poetică de o profundă sensibilitate.

Universul Poetic: Între Miracolul Naturii și Trecerea Timpului

Poezia lui Emil Dreptate este esențialmente meditativă. Nu vorbim despre o filosofie abstractă, de factură blagiană, ci despre o trăire caldă, discretă, care amintește de tradiționalismul rafinat al lui Ion Pillat. Poetul are darul de a transforma realitatea imediată în textură lirică fragilă, comparabilă cu un obiect de cristal de o rară valoare:

„O vrabie tresare între picăturile ploilor
Cu mâna ating mătasea umbrei ei.”

Încă de la primele sale volume, autorul se definește ca un fin descriptiv și un admirator declarat al miracolelor discrete ale naturii. Chiar și atunci când este asaltat de întrebări existențiale majore, tonul său își păstrează o seninătate curativă („Întâiul mugur. Cum să-l mai opresc? / O, mugurii încet mă vor ucide”). În volumul său de debut, Vicleana vânătoare (1984), scrisul se transformă într-un strigăt care declanșează taina căutării, o căutare continuată cu aceeași eleganță maiestuoasă și în Cenușa unui zeu (1987).
Un loc aparte în arhitectura operei sale îl ocupă tema curgerii timpului. Melancolia trecerii capătă în versurile sale o pregnanță și o frumusețe tulburătoare, egalată în poezia contemporană poate doar de forța unui Cezar Ivănescu. Dovadă stau versurile tulburătoare din poezia Cine-a strigat (inclusă în volumul Păzitorul de cântece):

„Tot strigând ce nu mai este
Mamă te-ai făcut poveste
Tot strigând ce nu mai doare
Tată te-ai făcut ninsoare...”

Apogeul Liric și Antologia „Colina de aer”

Spre finalul parcursului creativ, în secțiunea poemelor inedite (incluse în antologia Colina de aer, editată în 2011), timbrul poetic al lui Emil Dreptate capătă valențe sapiențiale, mize noi și o detașare senină în fața destinului. Poemul Nu mai e mult ilustrează perfect acest magnetism al împăcării:

„Nu mai e mult departele-i aproape
În aer arde-vara pe sfârșite
Spre alte rosturi se îndreaptă clipa
Ca-n zarea unui clopot se aude
Ușoara desfrunzire din livadă
Un cer mai sus întemeind aripa
Ori un văzduh ce nu-ți cunoaște vina
Tăcerea mieilor a înflorit
De mult de aer s-a făcut colina.”

În ciuda nostalgiei inerente, versurile sale păstrează un optimism viguros, de profunzime. Virtutea supremă a operei sale rămâne lirismul pur — acea condiție sine qua non a poeziei adevărate.

Repere Bio-Bibliografice

Activitatea Publicistică și Debutul

După debutul promițător din anul 1964 în revista Tribuna din Cluj, Emil Dreptate a devenit o prezență constantă în cele mai importante reviste culturale ale țării, printre care: Steaua, Vatra, Viața studențească, Familia, România literară, Transilvania, Luceafărul, Convorbiri literare și Ateneu.
Volume de autor
●	Vicleana vânătoare (Ed. Eminescu, 1984)
●	Cenușa unui zeu (Ed. Eminescu, 1987)
●	Mâine cântecul acesta (Ed. Dacia, 1989)
●	Vestirile despre tine (Ed. George Coșbuc, 1995)
●	Netălmăcit, așteptările (Ed. Eminescu, 1996)
●	Păzitorul de cântece (Ed. Eminescu, 2001 – Colecția „Poeți români contemporani”)
●	Există un loc (Editura Mesagerul, 2008)
●	Colina de aer (Antologie, Editura Dacia XXI, 2011)
Prezența în Antologii de Referință
Numele său a fost inclus în numeroase sinteze lirice și volume colective naționale și regionale, devenind un reper pentru literatura spațiului bistrițean și transilvan:
●	9 dimineți; Suverana clipă; Patruzeci. Poeți bistrițeni contemporani.
●	Poeții revistei Echinox (Ed. Dacia, 2004).
●	Un copac de sunete (Ed. Eikon, 2006 – ediție bilingvă).
●	Arcade (Antologia membrilor U.S.R. Târgu-Mureș, Ed. Ardealul, 2008).
●	Pretexte – dicționarul scriitorilor din Bistrița-Năsăud realizat de Andrei Moldovan (Ed. Eikon, 2008).
●	Bistrița – o imagine a poeziei (Antologie româno-germană de Elena M. Câmpan, Ed. Limes, 2012).
Și câteva poeme, căci ce este poetul, altceva, decât poezie.

   Un turn îmi stă de veghe și eu strig
    O pasăre mă duce spre părinți
    Simt doar înspre colină că se adună frig
    Că soarele rămâne semn vag în calendare
    Și zborul păsării se face drum
    Dar pasărea rămâne sărbătoare
    Și aripile ei sunt lutul meu

    O altă ceață simt că se coboară
    Și se aprinde ca la învieri
    Dar pasărea din aripe sunând
    Îmi mută minutarele spre veri

    În calendare soarele-i un semn
    Nu te mai prind de mână ci de drum
    Te chem să-mi fii de-a pururi sărbătoare
    Și să-mi rămâi să nu mă tem de turn
    Cum nu se tem părinții de uitare
    Când subțiați între vegheri apun
    Cum fiecare-apune-n fiecare.
    *    *    *
    De-acum în cuvinte e frig
    În gânduri se-așterne aramă
    Numai umerii, umerii mamă
    Se înalță subțiri peste toamnă

    Marea ca un val de nisip
    Presimte țărmul și-l bate
    E anotimpul când trebuie dus
    Câștigul întreg în cetate

 Poet născut în Câmpia Transilvaniei și format în anii șaptezeci, poezia lui Emil Dreptate are trăsăturile definitorii ale poeziei moderne, metaforice. Temele sale constante sunt: nașterea, viața, moartea, mirarea în fața misterului existenței, a momentelor care dezvăluie lumea. Curgerea timpului este leitmotivul infuzat liric, poetul reluând recurent și obsesiv salutul dintr-o comunitate monahală ai cărei membri își aminteau, la orice întâlnire, finalul, rostind „memento mori” - Victor Știr - Mesagerul literar și artistic, iulie 2016.

  Să mergem până mai avem lumină
    Și nici un gând nu-ndeamnă la popas
    Și nici un drum prin oră nu se-nclină
    Din drumurile câte-au mai rămas

    Nu-ți fie teamă ceața se aude
    Să-i ocrotim prin trupuri înălțarea
    Atât de crudă și curată crește
    Pe umeri simți că-i înflorește zarea

    Sub care amândoi aleasă clipă
    Uităm câte o rază de lumină
    Pentru plecările de-atunci și pentru
    Plecările ce-or să mai vină

 „Emil Dreptate, un nume ca un pseudonim, nu și-a permis niciun rabat de la calitatea textelor sale. Poezia lui este meditativă, nu filozofică în sensul lui Blaga, ci apropiată de simțirea lui Ion Pillat. Emil Dreptate transformă lumea din jur în poezie, o poezie sensibilă, ca un obiect de cristal, scump, ușor de spart.” - Elena M. Cîmpan - Vatra Veche.

Poem
    
Și începuseră să cadă, pe noi, zăpezile noian,
    Aveam un fel de calendare și parcă nu le mai aveam.

    O flacără nebănuită ne mai făcea adesea semne...
    Dar nu era nici despărțire și nu putea nici să îndemne.

    Și desfrunziți de-atât departe, ca niște cântece pribege,
    Noi doi păream o-ntruchipare, de-nalt, de taină și de lege.

    Și ne-am dorit îmbrățișarea, rămasă-n urmă ca un scut
    În lupta oarbă care-am dus-o, de la sfârșit către-nceput.

    Și gânduri izvorau ca turnuri, nici nu mai știu în care fel...
    Iar pe o ramură de vreme, eu strecurasem un inel.

 *    *    *
    „În fața unei drame de condiție, poetul apelează la adresarea către celălalt, ca probă a demnității, prin care de abia își disimulează zbuciumul, și a considerației față de vizitatorul lui, livresc.” -
Cristian Stamatoiu - Vatra.

Iubito iată
    Iubito, iată, a venit și ora
    Să vorbim de-o nostalgie-anume.
    O ceață grea purtăm acum pe umeri,
    Ferestrele în suflet deschise către lume.

    Ca să răspund acestor plopi de noapte
    Cu tremurul aprins de-atâta lună
    Stau sufletul să ți-l ascult și simt
    Arginții lui vânzarea cum și-o sună.

    Lasă-mi tristețea, numai, har și scut
    Și pentru spovedanie oglinzi
    În care tu, iubito, ca un semn
    De dincolo de vis să te desprinzi,

    O vară nesfârșită în uitare
    O arșiță în suflet uneori
    Dar mai ales o veghe printre ore
    Ca un văzduh incendiat de flori.