Noua sclavie. Pomana, promisiunea și frica.

Forța ca mijloc de coerciție este anacronică. De ce să folosești un mijloc atât de rudimentar când ai la dispoziție merode mult mai sofisticate? Marx încuraja revoluțiile proletare spunându-le celor dispuși să-l asculte că nu aveau de pierdut decât lanțurile. Spiritul revoluționar se bazează așadar pe faptul ca nu ai nimic de pierdut. Pentru a stăvili revoluția este deci suficient să le dai oamenilor un motiv să creadă ca ar avea ceva de pierdut iar ei se vor transforma în conservatori de neclintit. Numai că resursele sunt limitate, pretențiile oamenilor tot mai mari și e tot mai greu să le dai ceva care să merite a fi apărat. Se impune schimbarea tacticii. Adică în loc sa le dai oamenilor ceva manevrezi spectrul unui pericol iminent știut fiind că într-un astfel de caz puii se adună sub cloșcă, obiectivul a fost atins fără a oferi altceva decât sugestia apocaliptică.
Literatura (politica a început să semene tot mai mult cu un thriller) consemnează mai multe scenarii pentru presupusa apocalipsă. Ni se amintește de pildă dezastrul care ne-ar aștepta în cazul unei distanțări față de occident. Fraza cu orientarea pro occidentală s-a tocit mai ceva ca piatra de la moară. Ce înseamnă de fapt pro-occidental? Toată lumea crede că știe și îți explica pe loc, dar explicațiile sunt atât de diferite încât e clar că termenul de referință e confuz. Ești sau nu un fan al echipei gazdă sau al oaspeților? Doar ca politica nu e fotbal. O analiză simplă arată că în parlamentul european există și partide pe care noi le-am eticheta anti europene. Așa e democrația. Nu toată lumea e de acord cu șeful. Și ai voie sa spui în public de ce nu ești de cord. Ducând această analiză până la capăt, pro-occidental în limbajul politicii noastre actuale (săracă la capitolul limbaj, dealtfel) înseamnă sa crezi ca ești pe placul majorității din parlamentul european. Nimic nu demonstrează ca acea majoritate ține neapărat să fie aplaudată de la București. Nimic nu indică gratificațiile pe care le-ar aduce astfel de aplauze, oricând am încerca noi să ne convingem și să-i convingem și pe alții că așa se întâmplă lucrurile.
Încă din antichitate relațiile s-au bazat pe avantaje și nu pe osanale. Atunci de ce acest spectacol? În speranța obținerii fondurilor râvnite, puterea de la noi nu e dispusă să dezvăluie compromisurile reale încheiate nu atât pentru a obține acele fonduri, cât pentru dreptul de a le administra, pentru că cine împarte... Cunoaștem proverbul. Să fie clar: fondurile sunt administrate de putere, nu de cetățean. Folosul cetățeanului, mereu promis și niciodată materializat este materia primă pentru inducerea spaimei. Ce ne facem noi fără Europa? De fapt ce se face puterea noastră fără Europa. Că noi.. Tot atât primim si cu și fără occident. Sau vă închipuiți că am ajuns să călătorim liberi în lume din cauza standardelor înalte la care a ajuns democrația noastră? Sorry, nu interesează pe nimeni. Am primit liber la călătorii fiindcă am furnizat lumii milioane de muncitori, mulți cu calificare sau cu studii, resurse umane pregătite de obicei pe cheltuiala statului român de care se bucura alte economii, în timp ce noi cotizăm în continuare la statul care își pierde muncitorii. Nu doar cotizăm, ne administrăm zilnic rația de spaimă ca statul acesta ar păți ceva. De parcă pușcăriașul ar trebui să se îngrijoreze de binele gardienilor.
Avem tehnologie câtă vreme și chiar mai mult. Suntem încurajați să devenim cât mai creativi și totul e foarte ieftin, accesibil pentru oricine. Doar că stăpâni peste atâta tehnologie, performanți pe atâtea rețele, nu mai suntem stăpânii jucăriei fiindcă ne stăpânește ea pe noi. Dacă nu mă credeți, priviți în jur. Încercați să purtați un dialog cu cineva. Observați câte minute rezistă fără să-și consulte telefonul? Din momentul acela oricum l-ați pierdut. Puneți capăt dialogului fiindcă nu mai are rost. Statistic oamenii vorbesc tot mai puțin între ei fiindcă sunt ocupați cu ecranele lor, sau așa credem. De fapt ecranele sunt ale celor care plătesc pentru ele, câștigul e în altă parte, tot ce primim gratuit ne transformă în marfă. Nu mai e nevoie de pomeni, promisiuni și frică. Ne prezentăm singuri la apel, disperați doar dacă nu avem semnal. Aceasta este faza superioară. O dobândit în sfârșit calitatea de utilizatori cu dependența aferentă. Două ore de abstinență ne trimit în sevraj. Hipnoza ecranului ne poartă spre limanuri pe care nu le vom controla niciodată fiindcă nu dorim sa le controlăm. Controlul a devenit un efort iar noi ne-am obișnuit cu confortul unui singur clic. Starea se numește transă colectivă, ea poate fi descrisă dar e imposibil de combătut.
Prezentul nu mai seamănă cu lumea de acum 30 de ani, schimbările sunt radicale, dar mă îndoiesc ca ne-am așteptat la așa ceva. Nu contează. Atâta timp cât nimeni nu vrea sa coboare, tiribomba se învârte. Festivalul e în toi.