Colacul de salvare

Colacul de salvare

Valentina deschise albumul de fotografii și mângâie cu palma fotografia în care Andrei și Andrea, copii fiind, râdeau fericiți cu câte un pui de pisică în brațe. Era fotografia ei favorită. Rămase o clipă privind în gol, cu un zâmbet trist pe față. 
- Cine ar fi crezut? zise încet și dădu să închidă albumul. Apăru, mare, cât toată pagina, fotografia lor, a ei și a lui Silviu, mire și mireasă. Îl chema Silvestru, dar ea îi spunea Silviu. 
Nu-l iubise, însă îl crezuse colacul ei de salvare.

Valentina venea dintr-o familie numeroasă și săracă. Multă vreme s-a întrebat de ce părinții ei nu s-au oprit din a face copii. Erau opt frați, locuiau într-o casă cu două camere, la 
marginea satului și în afară de o vacă și o livadă cu meri și pruni nu prea aveau mare lucru. Nu și-a urât părinții, a urât sărăcia. 

Când l-a cunoscut pe Silviu nu avea nici cea mai mică bănuială că el va fi soțul ei. Silviu era profesor de istorie și pasionat de fotografie și cam atât. Un om timid și introvertit, slab, ciolănos și cu început de chelie deși nu avea nici treizeci de ani. 
Nu se simțea bine între oameni, așa că a predat doar vreo trei ani la liceul din oraș, apoi a găsit un post la muzeu și nimic nu-l putea face mai fericit, lumea lui era perfectă.  Valentina nu a știut niciodată dacă a iubit-o.

Puse albumul înapoi pe raftul etajerei, ieși din cameră închizând ușa cu grijă, fără zgomot și oftă. Intra tot mai rar în camera asta. Fusese a Andreei.
Silviu umpluse toți pereții cu fotografii, ca un muzeu. 
În rest, rămăsese cum o lăsase Andrea ultima oară.

Ieși pe terasă și îl privi pe Silviu. Citea ghemuit în fotoliul lui preferat, al cărui șezut se adâncise în timp. 
- Vrei un ceai? 
- Nu mulțumesc. A sunat Andrei?
- A sunat aseară. Ți-am spus.
- Mi-ai spus, îngăimă el fără să ridice privirea din carte.
- A spus că vine la noi după ce se termină școala. O aduce și pe Andrea. 
Silviu o privi prin lentilele groase ale ochelarilor.
- Nu mi-a plăcut niciodată că a botezat-o Andrea.
- Asta a fost dorința lui.

Era pe la începutul lui mai, o zi frumoasă. 
Andrei a ajuns spre seară acasă, era în clasa a douăsprezecea și, după masa, făcea meditații la matematică cu profesorul lui de la liceu. Îl admira.
Andrei era tăcut și liniștit, învăța bine și nu pierdea vremea cu prietenii. Nici nu avea mulți, doar pe Sergiu, cu care se împrietenise de când erau la grădiniță. 
Visa să fie inginer auto. Era pasionat de tot ce însemna motor. În ultimele vacanțe se angajase la un service auto și învățase cam tot. Sergiu avea un scuter și Andrei îl repara ori de câte ori era nevoie, iar Sergiu îl învățase să îl conducă. Cu bănuții strânși din vacanță își cumpărase și el unul la mâna a doua pe care îl reparase de îl făcuse ca nou. Își dorea o mașină, dar știa că nu o va avea prea curând. 
Silviu nu avea mașină și nici nu își dorea.
- Ce să facem cu o mașină în orașul ăsta? Oriunde poți ajunge pe jos, a zis.
Andrei intră în casă ușor ca o felină, cum o făcea de obicei.
- Doamne, că nici nu te-am auzit, mă copile. Cum a fost, întrebă Valentina.
- Bine.
- Ți-e foame?
- Nu încă. O aștept pe Andreea.
Andrea era mai mică decât el cu doi ani și ieșise la film cu prietenii.

Era deja târziu, trecuse de ora nouă și Andrea nu apăruse încă.
- Mi-e cam foame. Nu a venit încă, întrebă Andrei.
- Nu și este târziu deja. Nu îi stă în obicei. Să nu fi pățit ceva.
- Ai sunat-o?
- Nu răspunde.
- Merg să o caut.
- Vin cu tine.
- Nu, e mai bine să merg singur. 
- Ești sigur? 
Nu răspunse. 
- Măcar nu-i seamănă lui Silviu, își zise Valentina.

Îl sună pe Sergiu.
- Merg să o caut pe Andrea. Nu a ajuns acasă.
- Vrei să nu vin cu tine? 
- Nu, te sun dacă e nevoie.
Încălecă scuterul.

O văzu pe Liana, prietena Andreei, pe o bancă lângă liceu. 
- Unde-i Andrea?
Liana plângea și Andrei văzu că buza îi era spartă și avea urme de lovituri pe față.
- Dumnezeule! Ce ai pățit? Unde-i Andrea? 
- A rămas acolo.
- Acolo unde?
- În spatele terenurile de sport. 
- Bine, nu te mișca. Merg după Andrea și mă întorc. 
- Andrei, spuse încet Liana 
- Da. 
- Cred că Andrea e rău.

A găsit-o ghemuită lângă o tufă, plină de sânge pe față, cu hainele rupte, cu urme de zgârieturi pe mâini.
- Andrea, nu te speria, sunt eu. Poți să te miști?
Nu răspunse, începu să plângă.
- Nu-i nimic, gata, sunt aici, nu mai plânge. 
O lua în brațe, o așeză pe scuter, îl blestemă în gând pe Silviu că nu are mașină,  
o cuprinse cu brațul și porni spre spital.  
Îl sună pe Sergiu 
- Am găsit-o pe Andrea. E rău. Am dus-o la spital.  Vino și tu, te rog, Liana este lângă liceu, pe bancă. Să nu întrebi nimic. Trebuie adusă și ea la spital.

- Nu vreau să afle mana. Te rog!
- Liana, trebuie să te duc la spital. Trebuie! Nu mai plânge, totul va fi bine. Îți promit. 
- Mă omoară mama. 
- Vorbesc eu cu ea, fii liniștită. 
- Îmi promiți, Sergiu? 
- Da, fii liniștită! 
O luă in brațe și o mângâie ușor pe față.
- Totul are să fie bine, spuse cu vocea gâtuità de lacrimi.
Sergiu o iubea în secret pe Liana și acum, că avea nevoie de el,  era fericit.

Abia după ce a ajuns cu Andrea la spital, a sunat-o pe Valentina.

- Cum vom mai da acum ochii cu lumea?! a gemut Silviu. 
- Asta este tot ce contează acum? Asta contează pentru tine! Serios?! 
Și din momentul acela Andrei nu i-a mai spus tată.

Ce a urmat a fost un calvar.
Fuseseră violate de patru băieți, colegi cu ele, cu care au mers la film. Dar n-au mai ajuns la film. Băieții le drogaseră și le violaseră. Doi dintre baieti erau fii unor oameni importanți din oraș, iar un altul era fiul unui polițist. Trei ani le-au plimbat pe fete la tot felul de audieri și băieții își vedeau liniștiți de viața lor.

Andrea nu și-a mai revenit. Nu mânca, nu vorbea,  stătea cu ochii în tavan,  nu a mai mers la școală. Valentina a încercat tot ce știa ea, tot, dar fără succes.
Se mai lupta și cu Andrei care era hotărât să îi omoare pe băieții aceia. 
- Și ce rezolvi? Crezi că Andrea se face mai bine? 
În cel mai bun caz faci douăzeci și cinci de ani de pușcărie. Nu merită, mamă.

Apoi, într-o dimineață de mai, la trei ani după ziua aceea nenorocită, Valentina a intrat în camera Andreei și a găsit-o în pat, inertă. Înghițise două cutii de medicamente. Nu a mai putut fi salvată. 

- Trebuia să mă lași să îi omor. Trebuia să mă lași! 
Eu nu mai vin acasă mamă, a spus Andrei. Nu pot să văd casa asta fără ea. Nu pot! Cel puțin o vreme. 
Și nu a mai venit de cincisprezece ani.

Valentina a plâns nopți în șir, neputința, nedreptatea, că nu s-a gândit la ce s-ar putea  întâmpla, că nu s-a gândit, o clipă măcar, la ce ar putea urma. Că nu s-a gândit. Viața și-a plâns-o, în singurătatea fiecărei nopți.

Își sterse ochii și îl privi pe Silviu cufundat în lectură.
- Fericit om ești tu, Silviu.
- Ai zis că îmi aduci un ceai, zise Silviu, absent, fără să ridice privirea din carte.

Valentina zâmbi amar.
- Colacul meu de salvare.