Când am vândut ploaia

Când am vândut ploaia

Orașul se numea Victoria. Nu Victoria aia de lângă Făgăraș, cu combinatul. Victoria noastră. 12.000 de suflete, o biserică ortodoxă, două penticostale, un Lidl și un Consiliu Local care vota totul în unanimitate.

Victoria nu a murit cu un urlet. A murit cu un gâlgâit.

Totul a început, dacă mă întrebi pe mine, nu când a secat apa, ci cu trei ani înainte, când au venit băieții de la București cu hârtii lucioase. Voiau să facă din lacul Brătei, lacul nostru jegos unde ne scăldam copiii și unde pescuiam caras, un Complex Acvatic și Rezidențial Brătei Hills. Randări 3D. Case cu acoperiș plat. Un primar zâmbitor.

Lacul Brătei alimenta pânza freatică. Toată lumea știa asta. Învățătoarea de geografie, doamna Ionescu, o știa. Moșu' Vasile, care avea fântână din 1968 în curte, o știa. Dar hârtiile lucioase spuneau altceva. Spuneau dezvoltare și locuri de muncă și investiție de 40 de milioane de euro.

Și primarul nostru, domnul Stancu, omul care își începuse cariera ca șofer la IAS și terminase cu trei case și un Audi Q7, a spus că lacul oricum e o mocirlă și că progresul cere sacrificii.

L-au secat.

Nu dintr-o dată. L-au drenat frumos, legal, cu avize. Au turnat beton. Au băgat țevi. Au vândut parcele. Fiecare consilier local și-a luat una. Preotul și-a luat două. A fost o chestie de mândrie. Dacă nu-ți luai parcelă în Brătei Hills, însemna că nu ești nimeni. Că ești fraier.

Eu lucrez la Apă-Canal. Mă cheamă Cristi. Reparam țevi. Știu cum sună o țeavă sănătoasă. Face un fel de vuum înfundat când pui urechea pe ea. Ca o inimă.

În vara aia, în iulie, a fost caniculă. 38 de grade la umbră. Și am început să primim telefoane.

Domnu' Cristi, nu mai am presiune la etajul doi.
Domnu' Cristi, îmi curge maro la robinet.

M-am dus la stația de captare. Manometrul arăta 1.2 bari. Normal e 4. Colegul meu, Nelu, un om de 58 de ani care a băut toată viața apă direct din țeavă ca să ne demonstreze că e potabilă, se uita la bazinul de decantare. Bazinul era crăpat. Nu crăpat fizic. Era gol pe jumătate. Și pe fund se vedea un mâl negru, gros, care crăpa la soare ca buzele unui mort.

Cristi, mi-a zis el încet, parcă nu voia să-l audă bazinul. Nu mai vine apă din pânză. S-a dus.

Am chemat-o pe directoarea de la Apele Române. A venit cu o tipă tânără de la mediu, cu ochelari. Au făcut măsurători. Au dat din cap. Au spus cuvântul ăla pe care politicienii îl urăsc mai mult decât pușcărie: IREVERSIBIL. Betonul de la Brătei Hills sigilase pământul. Ploaia nu mai ajungea jos. Pânza freatică, pe care orașul o supsese ca pe un pai timp de 50 de ani, nu se mai încărca. O băusem pe toată.

Stancu a zis la ședință că e o situație temporară cauzată de secetă. A comandat două cisterne. Două. Pentru 12.000 de oameni.

Aici începe partea cu adevărat în stil Stephen King. Nu monstrul. Ci oamenii.

În ziua trei fără apă, Lidl-ul a rămas fără sticle. Oamenii au început să se calce în picioare la raftul cu Dorna. Am văzut-o pe doamna învățătoare Ionescu, femeia care ne învățase ce e circuitul apei în natură, cum îi smulge din mână unei fetițe de 10 ani un bax de apă plată. Fetița plângea. Doamna Ionescu nu. Avea o privire sticloasă, concentrată. Ca atunci când corecta lucrări.

În ziua cinci, au secat și fântânile. Moșu' Vasile și-a găsit fântâna din '68 goală. S-a uitat în jos, în gaura aia neagră de 12 metri, și a început să vorbească cu ea. Îi spunea hai, fata tatii, hai.

În ziua șapte, a început să pută. Fără apă la toaletă, Victoria a început să pută a WC de gară în august. Un miros acru, dulceag, care se lipea de haine. Oamenii bogați din Brătei Hills, cei cu vilele cu acoperiș plat, au descoperit că piscinele lor goale, din beton scump, crapă la soare. Betonul pocnea noaptea. Poc. Poc. Ca niște împușcături.

Stancu a încercat să fugă în ziua opt. L-am văzut eu. Avea Q7-ul plin de bidoane de 5 litri de la Kaufland din orașul vecin. Nevastă-sa țipa la el. L-au oprit la ieșirea din oraș niște băieți. Nu l-au bătut. Asta ar fi fost prea uman. I-au luat doar apa. Au deșurubat bidoanele și le-au vărsat pe asfalt, în fața lui. Să vadă cum se duce. Cum intră în crăpăturile fierbinți și dispare. Stancu s-a pus în genunchi și a încercat să o adune cu palmele.

Acum e ziua a douăsprezecea. Scriu asta pe telefon, cu 4% baterie, în baia de la Apă-Canal, unde e mai răcoare. Afară, la robinetele publice unde Primăria a zis că aduce cisterna, e coadă de 300 de oameni. Nu vorbesc între ei. Se uită la bidonul celui din față. Îl măsoară din ochi.

Cel mai rău nu e setea. Setea o mai duci. Cel mai rău e liniștea. Victoria a fost mereu un oraș gălăgios. Câini, copii, manele de la Dacia 1300. Acum nu se mai aude nimic. Până și ciorile au plecat. Pentru că în orașul nostru nu mai curge nimic.

Țevile noastre sunt goale. Pun urechea pe ele, cum făceam când eram mic, și nu mai aud inima. Aud doar betonul. Aud Brătei Hills, cum stă ca un capac de cavou peste noi, frumos, alb, scump.

Și înțeleg în sfârșit. Nu am rămas fără apă pentru că nu a plouat.

Am rămas fără apă pentru că am vândut ploaia.