Viorel Paraschivoiu, este una dintre vocile cele mai singulare, discrete și nedrept marginalizate ale boemei literare transilvănene și bistrițene din generația sa. Născut în 1954 (în județul Neamț), s-a stabilit ulterior în Bistrița-Năsăud, devenind o figură de referință a cercurilor literare din zonă. A fost un pilon activ în viața culturală din Bistrița, în special în jurul Cenaclului „George Coșbuc”, unde se intersecta cu generațiile anilor '70–'80 (alături de figuri precum Dinu Flămând, Luca Onul, Teodor Tanco sau Ion Moise). A avut o viață marcată de suferință, boală și o discretă însingurare, stingându-se prematur în 1999. Faptul că nu a vânat vizibilitatea publicistică bucureșteană și că nu și-a promovat agresiv textele l-a împins pe nedrept în conul de umbră al istoriilor literare canonice. Poezia lui Paraschivoiu nu se lasă ușor încadrată într-o singură etichetă canonică; ea combină reflexivitatea elegiacă târzie cu accente neo-moderniste și un fior de singurătate aproape ontologică: Textul său pulsează de teme grave—trecerea ireversibilă a timpului, fragilitatea corpului, izolarea provincială ca stare de spirit, iluminarea prin detaliul cotidian mărunt și dialogul discret cu moartea. Tonalitate și stil: O tonalitate confesivă, sobru-amară, fără artificii retorice inutile. Paraschivoiu prefera adesea versul scurt, tăiat precis, încărcat de o tensiune reprimată și o melancolie fără patetism. Recuperarea lui critică este un act de arheologie culturală necesar: pentru literatura bistrițeană, Paraschivoiu reprezintă acea linie de rezistență intimistă și pură, necompromisă de conjuncturile ideologice sau de moda vremii. În continuare vă invit să citiți câteva pagini de poezie adevărată, fără corespondență sau versuri asemănătoare sau măcar apropiate ca temă din volumul ÎNFĂȚIȘĂRILE , apărut în 1995 la Editura GEORGE COȘBUC cu sprijinul financiar al firmelor SOMPLAST din Năsăud și OZON SA. Este important de știut faptul că, am început susținut de părintele și poetul Ioan Pintea și Biblioteca Județeană GEORGE COȘBUC, recupererea operei poetice a lui Viorel Paraschivoiu, urmând ca până la finele acestui an să putem publica un volum ”in memoriam” . DĂRUIREA CU SPINI Dăruirea cu spini S-a dus bucuria artei s-a dus trimite-aici un alt mângâietor- celui care a fost i s-a-ncercat fața și o avea în zece străluciri-dat pentru aceasta câinilor a fost și acum mireasma lui cu viermi ne îngrozește S-a dus bucuria noastră unul dintre noi mai îndrăznește, el cântă – singurul el a aflat cărei morți i s-a dat numele lui s-a dus bucuria artei și-acum limfatici ochi spre scurg spre unde e dusă ea nebănuind că toate acestea întâmplate lor e ființa povestită numai Viețile Când drojdii privești în toate deodată, cine știe cum în amorțirea ce te zgâlțâie ridici ochii și vezi, Doamne o mare sală de așteptare, nu mai mult încăperi calcinate – poți auzi rumoarea confuză: o părăsire până și din partea mugegaiurilor albe vociferări printre scânduri, bruiajul de grilaje și adâncurile vătămate: o îmbâcseală de zguri clorotice grămezi de steril , ce sâsâie mocnit și hieratic depozite de nisiparnițe bolovănoase în așteptare și măduvile ce grăbesc spre gurile de scurgere și guițatul răgușit al umbrelor fără dospire: sunt cuvintele : rugăciuni- căscații învierilor de catifea: cuvintele pe care și le spun, în care vor rămâne: chiorlăituri prelungi, lugubre... Dăruirea cu spini II Și dacă Într-adevăr mă vede acel ochi vedere luminoasă de sânge – nevăzut, nostalgic, prăznuit prin hruba unde stelele se-ncarnă- și dacă, zic acea vedere care vede miezul și-l devoră mă știe și mă judecă și mă redă cruzimii Doamne ce mă fac de pe ochi solzi veninoși îmi cad lăsând în urmă orbite cavernoase și obscure în care se încuibă lent vocalele zidirii mele de-nceput- și ce a fost al spinilor până acum îmi este mie obială ronțăită prin azuri care Doamne- adu încredințării mele salvia, iasomia coboară răstignirea spre-a nu mai învia Scrântituri Te vătuiești creierul meu te vătuiești Sleit de însăși prospețimea Acelor uluiri de început- a minunărilor: a înfățișării la cunună, la vâsc de peșteră, la conopida pădureață Ah, amărăciunea conopidei a devenit conservă și unisonul vocilor de subterană- cutii de tinichea putori și mucezeli ce s-au făcut industrie Vor veni și astăzi căcărazii, floașterii, chiloțăresele vorbind de-a surda (ah, cumplitele vocale de slănină) și isterizând pe aceleași motive – stereotipii de ppurgație desigur conveniențe de purgație s-ar zice valori bine stabilite șamd Să ții dârlogii cu dinții Biet guguștiuc, în cloaca cu dihori Și nu grăbi spre vineri încă Mai aburește cu câlți, cu bozii, cu pelin Ai alergat o capră râioasă într-un cerc luminos Continuă și fă-o Un altul ar putea să vină, să pună aici cuvânt De sănătate a iluziei, iluzia acestei sănătăți de care vomit în spasme tulburi, crispat neputincios, și-n care tu te vătuiești creierul meu te vătuiești începe să stropșească nervozitatea ta cu mătrăguni și linte pe jgeaburi mari, prăpăstioase aluneci înspre putrezirea albineață a lemnului de paltin Femeia tânără din geam Ea stă și privește absentă privește cerul întocmai cum privește paharul gol de pe pervaz în fundul căruia își deslușește ochii doi viespi se agită incoerent și monoton Vede în ceruri, și vede în pahar ochii Un viciu de refracție-mi spune ea în timp ce o salut curtenitor... Poftim? Dar ea nu mai răspunde privește cerul și râde somnambulic Radioul din camera ei asmute voci, aerul se constipă Mișcarea-n rond a zidurilor prin oraș vântul desface baloți plumburii și îi împrăștie mânios o umezeală excitantă prevestește Nimic nu se schimbă, spune ea, deodată, femeia tânără din geam ai să vezi singur căci vine o vreme când Roșu de mască Vine o vreme a deznădejdii, continuă și dureroasă asfixiere de vocale- când din dragoste de a vedea orbim și ochii noștri orbire de noi nu mai ajung să vadă că vine o vreme și când nu mai e putință de sustragere și-n cremenirea mirată ce despică aerul ne definește: cloacă de raze l-arată carne până și pe el Și mai apoi șerpării și smârcuri bălării în care viețile și-n care viețile spasme și grețuri prin care ne mișcăm cu meritul deplinei siguranțe Ce frig vom spune noi atunci ce frig în toată uscăciunea asta ce rău de înviere parcă
Descoperă mai multe la Nösnerland
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.