Țara Lucrurilor Fără Rost

A fost odată o țară care nu apărea pe nicio hartă.
Se numea Țara Lucrurilor Fără Rost.
Așa i-au zis fondatorii ei. Și așa a rămas.
Eu am fost acolo. Numele meu e Harold, și am fost trimis să scriu un reportaj.
În Țara Lucrurilor Fără Rost, toate lucrurile inutile din lume erau duse la reciclat. Dopuri de la sticle care nu mai existau. Chei de la uși demolate în 1974. Telecomanda de la televizorul bunicii. Toate ajungeau acolo.
La fel și scriitorii.
În capitala țării, care se numea Degeaba, trăiau toți scriitorii fără cititori.
Erau vreo patru mii. Poate patru mii și unu.
Guvernul îi întreținea. Le dădea o cameră, o masă, o mașină de scris fără panglică și o indemnizație de 3000 de lei pe lună. În schimb, ei trebuiau să scrie opt ore pe zi.
Unul dintre ei era domnul Popescu. Scria un roman istoric de 900 de pagini despre o bătălie care nu a avut loc niciodată.
"Domnule Popescu," l-am întrebat, "cine vă citește?"
"Nimeni," a spus el.
"Și atunci de ce scrieți?"
"Pentru că altfel ar trebui să recunosc că nu am rost. Așa, măcar am o scuză. Sunt scriitor."
Așa stau lucrurile.
I-am vizitat pe toți. Erau foarte ocupați să nu fie citiți.
Doamna Ionescu scria poezii de dragoste pentru un soț care o părăsise ca să devină instalator în Germania.
Tânărul Mihăiță, de 19 ani, scria un manifest despre cum lumea ar fi mai bună dacă am fi cu toții melci. Avea 12 volume. Nimeni nu ajunsese la pagina 2.
Cel mai bătrân dintre ei scria aceeași frază de 40 de ani: "Afara ploua." O scria și o rescria. Uneori punea virgulă. Uneori nu.
L-am întrebat pe Ministrul Culturii Fără Rost de ce ține țara asta în viață.
Ministrul mi-a arătat un grafic. Era un grafic gol.
"Vezi?" a spus el mândru. "Acesta este numărul de cititori din ultimii zece ani. Zero stabil. Zero absolut. Este singurul lucru din univers care nu crește și nu scade. E perfect."
"Dar scriitorii suferă," am zis.
"Bineînțeles că suferă," a spus ministrul. "Asta e meseria lor. Dacă ar fi fericiți, ar scrie manuale de fericire și ar avea cititori. Și atunci am da faliment."
Logica era perfectă. Ca orice logică din Țara Lucrurilor Fără Rost.
În ultima zi, scriitorii m-au invitat la o lectură publică.
Au închiriat cel mai mare stadion din Degeaba. 50.000 de locuri.
Pe scenă, 4.000 de scriitori citeau în același timp, fiecare cartea lui, în șoaptă.
În tribune nu era nimeni.
Vântul întorcea paginile.
A fost cea mai frumoasă lectură la care am fost vreodată. Pentru că, în sfârșit, totul avea sens. Dacă scrii și nimeni nu te citește, ești liber. Poți scrie orice. Poți scrie prost. Poți scrie genial. E același lucru.
Am plecat din Țara Lucrurilor Fără Rost a doua zi dimineața.
La vamă, vameșul m-a întrebat ce am de declarat.
"Nimic," am spus. "Am fost și eu scriitor acolo, pentru o zi."
M-a crezut. A scris asta într-un registru pe care nimeni nu-l va citi vreodată.
Așa stau lucrurile.