Îndoială

Îndoială

Casa lor era pe malul mării. O casă mare. Raluca deschise geamul, cu grijă, să nu-l trezească pe Alin și trase adânc aer în piept. Aerul rece al dimineții nu reuși însă să îi aducă liniștea după care tânjea. 

Alin a cerut-o de soție simplu, într-o seară la cină.Trecuseră deja trei ani de când erau împreună, însă pentru ea cererea lui tot fusese o surpriză. Zâmbea fără să poată articula vreun cuvânt măcar. Dar Alin s-a repezit și a luat-o în brațe ridicând-o deasupra capului, învârtindu-se așa, cu ea în brațe, râzând și aproape strigă:
- Nu știi cât m-ai făcut de fericit! 
Și ea tot nu putea spune nimic.
Alin a pus tăcerea ei pe seama surprizei și a firii ei inchise pe care el nu și-o știa explica. Știa că Raluca trăise o traumă de care nu vorbea niciodată și Alin nu voia să redeschidă o rană care încă sângera.
 
Raluca fusese adoptată și știa. Practic cei care o adoptaseră erau mătușa și unchiul ei. Mama ei fusese foarte tânără când a rămas însărcinată, încă nu avea șaisprezece ani și nu spusese niciodată cine a fost tatăl Ralucăi. Locuia în casa unei prietene, sau cel puțin așa îi spunea ea, casă în care mai locuiau trei băieți și două fete. Nimeni nu știa cum făceau rost de bani, erau tot timpul drogați sau beți. Sau ambele. Casa era plină de sticle și doze de alcool ieftin. Mătușa ei, sora mamei, a încercat de nenumărate ori să o ducă la ea acasă, dar refuza. 

- Măcar lasă-mă să iau copilul după ce îl naști.
- Nu. E copilul meu.
- Tu nu vezi în ce condiții trăiești?
- Nu te băga, Zamfira. Capul face, capul trage, tu m-ai învățat asta. E al meu, locuiește cu mine. Dacă încerci să mi-l iei, jur că te omor.
Nu știa dacă va fi fată sau băiat 
- Și ce-ai să faci cu un copil în condițiile astea mizere în care locuiești? Cum ai să-l crești? Nu-ți pasă?  

Zamfira, fire bisericoasă, se temea să intre în casa aceea. A sunat-o unul din băieții care locuiau în casă după ce a născut. 
- Un copil nu poate trăi aici, i-a spus. Ia-o, poate mai are o șansă, și Zamfira a fost impresionată.  
- Săracii, i-a zis lui Miron, nu sunt copii răi. Cine știe ce greutăți i-a mănat pe drumul ăsta.

Raluca avea trei ani când mama ei a murit. Zamfira i-a spus că a murit de un atac de cord, dar ea știa. Uneori mama ei venea să o vadă. Nu întra niciodată în casă. Îi aducea câte o jucărie mică de pluș, ieftină sau poate furată, nu știa. Mai avea și azi o broscuță mică, pe care i-o adusese cu puțin timp înainte să moară. Nu o îmbrățișa, nu îi vorbea ca unui copil. Îi dădea jucăria, o privea, nu trist, cumva străin și spunea „poate mai vin”. .Așa spunea de fiecare dată. Și nu a mai venit.

După moartea mamei ei cei care locuiseră în casă s-au împrăștiat care încotro și casa a fost cumpărată de doi tineri care s-au întors în oraș după ce lucraseră câțiva ani în Italia, au renovat-o și transformat-o într-o pizzerie care livra numai la domiciliu. Raluca nu a comandat niciodată pizza din acea pizzerie, deși lunea spunea că este cea mai bună din oraș.

Zamfira și Miron erau doi oameni retrași și modești. Viața lor toată însemna Raluca. Ce nu au reușit niciodată, a fost să îi alunge frica, nesiguranța, îndoiala. Raluca era inteligentă, reușea să rezolve probleme de matematică fără să folosească un calculator, făcea conexiuni care păreau imposibile pentru alții, de aceea alesese să devină informatician. Viața cu tainele ei însă era de neînțeles pentru ea. O înspăimânta gândul că nimeni niciodată nu va rămâne lângă ea. 
Mama ei nu a rămas. 

- Dacă voi semăna cu ea? Dacă la cel mai mic eșec voi claca, dacă am să-mi abandonez copiii?

- Ion, Alin m-a cerut de soție. 
Ion era prietenul cel mai bun al Ralucăi. Crescuseră împreună, îi știa toate fricile. E drept că la un moment dat s-a îndrăgostit de Raluca, dar a preferat să nu-i piardă prietenia.
Raluca avea încredere in el. 
- Ăsta este un lucru bun, Ralu, nu-i așa? Îl iubești? 
- Este atât de complicat. Iar familia lui... nu cred că sunt pe placul lor.
- Alin te iubește. Nu-i așa?

Îl privi din nou pe Alin cum doarme. Nu era nici ora șapte dimineața încă. Trase un trening pe ea și ieși din cameră. Coborî scările acelea somptuoase și deschise ușa să iasă din casă cât putu ea de încet Avea de gând să alerge pe malul marii până i s-or limpezi gândurile și nu voia să o vadă nimeni plecând.

- Bună dimineața, strigă Ileana.
- Bună dimineața!
- Vai, dar de ce te-ai îmbrăcat în trening, nu ți-a plăcut niciunul din cele trei halate pe care ți le-am lăsat în baie? Sau nu ai făcut duș?

Ileana era îmbrăcată într-un halat roz și pufos, cu papuci roz și pufoși în picioare. Și perfect fardată.
- As vrea să alerg pe malul mării.
- Nu bei întâi o cafea cu mine?

Închise ușa și o urmă tăcută.
Îl văzu pe Nick, îmbrăcat de plecare, rezemând blatul bucătăriei cu o ceașcă de cafea în mână. Îi zâmbi.  Nick era mereu zâmbitor.  
- Vă las fetelor, zise, eu trebuie să plec.
- Să nu uiți ce te-am rugat, miorlăi Ileana 
- Mai amintește-mi pe la prânz.
Ileana râse și dădu din mână.
- Uneori este atăt de uituc. Dar, te rog, ocupă loc. Și așeză o cană de cafea pe masă. 
- Nu vrei să mănânci ceva?
- Nu, mulțumesc, poate după ce se trezește Alin.
- Știi ce voiam să vorbesc cu tine. Nu că nu-mi place rochia de mireasă pe care ai cumpărat-o, dar mă gândeam că poate vrei să mergem azi să vezi și alte modele. Am o prietenă care are un magazin dedicat; are și croitorie dacă trebuie mici modificări.
Raluca tăcu. 
Era mică de înălțime și niciodată nu o preocupase o anume siluetă. 
- Mama ta când vine?
- Mâine seară ajung părinții mei.
Ileana făcu o grimasă.
- Sunt oameni în vârstă, doamnă. Nu vreau să se agite inutil. Tata e destul de bolnav.
- Păi, de altfel, totul este aranjat. 
Raluca tăcu din nou. 
O privi rece și gândurile ei începură să toarcă.
- Vă sunt recunoscătoare pentru asta. Eu mă gândeam la ceva mai simplu, nu aș fi reușit să planific ceva atât de fastuos.
- Draga mea, pentru mine nu a fost un efort, este ceva ce fac mereu cu plăcere. Și apoi, noblesse oblige, gânguri afectată. 
Apăru Bebe. 
- Bună dimineața! Tata a plecat? 
Nu așteptă răspuns, își turnă o cană de cafea, se rezemă de blat în exact același loc în care stătuse Nick și își bea cafeaua liniștit.
- Bebe, știi, l-am rugat pe Nick...
- Dacă l-ai rugat, sigur va face. El face mereu ce îl rogi tu.

Miorlăiturile Ileanei nu-l impresionau pe Bebe. 
Nick evita orice conflict, pentru Alin totul trebuia să aibă o reacție pozitiva, ca în eprubetele lui, nu se putea concentra niciodată pe nimic care presupunea orice altceva. Bebe însă era greu de stăpânit pentru Ileana. Întotdeauna ajungeau la ceartă și de fiecare dată Bebe o jignea. Nimeni nu știa exact când începuse conflictul acesta între ei, dar ce era sigur era ca Ileana învățase să nu-l mai provoace. 
Râse și acum, afectat.

-:Vrei să te duc undeva, o întrebă Bebe pe Raluca fără să o privească.
- Nu, vreau să alerg pe malul mării puțin.
- Bine atunci, eu am plecat. Diseară ajung târziu acasă, nu mă așteptați la cină.

Raluca profită de ocazie și ieși odată cu el. 

Alergă până simți că nu o mai țin picioarele. Se opri își rezemă mâinile pe genunchi, gâfâind. Stătu așa o vreme. 

Cu o seară înainte Raluca surprinsese o discuție între Alin și Bebe. Nu auzise decât finalul, dar cuvintele acelea încă îi răsunau în urechi.
- De parcă nu erau destul două lipitori în casa asta, tu și iIeana, o mai aduci și pe a treia, a zis Bebe și când a intrat ea pe ușă și-a stins trabucul, a dat pe gât whisky-ul din pahar și a ieșit val vârtej, fără să o privească. 
- Sper că nu am întrerupt nimic important, a spus Raluca și Alin i-a zâmbit încurcat.

Acum totul se limpezise în mintea ei. Se îndreptă și porni înapoi spre casă.
Grăbi pasul, întră în casă fără să-i răspundă Ileanei care o strigă, urcă scările, deschise ușa dormitorului,
Alin încă dormea, îndesă la repezeală în valiză tot ce avea, inclusiv rochia de mireasă și, pe un șervețel, scrise cu litere mari.

 " Răspunsul meu este nu. Nu vreau să fiu soția ta."

Puse șervețelul pe pernă,  lângă Alin, coborî scările alergând, cu coada ochiului o văzu pe Ileana în același loc în care o lăsase, deschise ușa, ieși în drum și abia atunci simți că respiră. 
- Capul face, capul trage. Prefer să seamăn cu ea decât cu voi, zise și, brusc, tristețea pe care o simțise în ultimul timp, dispăru.