Sinalagmă

Îl privea cu inima strânsă. Amândoi știau că nu mai au mult timp împreună. Îi sterse buzele arse și fața palidă cu un prosop ud.

- Nu mai vorbi acum, zise. Odihnește-te puțin.
Cornel închise ochii. Șopti. 
- O jumătate de oră, atât, mai am multe să-ți spun.

Îl cunoscuse în urmă cu doisprezece ani, când ajunsese în Spania. Se angajase pe un șantier și din primele zile se aciuase pe lângă niște băieți care păreau că știu cum se face rost ușor de bani. Voia bani cât mai repede și cât mai mulți, la fel ca băieții aceia.

Crescuse la orfelinat, o viață de amar pe care nici nu voia să și-o amintească. Uneori se mira că a scăpat întreg. Unii copii fuseseră schilodiți în bătăi. El a învățat repede să fie ascultător, să se supună. Instinctiv știa că doar așa va supraviețui. A plecat fără să privească în urma când a împlinit optsprezece ani. El și prietenul lui Sebi. Sebi avea ceva neamuri îndepărtate într-un sat din Ardeal și au mers acolo amândoi, altfel ar fi locuit pe străzi. I-au primit destul de bine. Un an de zile a muncit alături de familia aceea la câmp, în ogradă; făcea de toate. Doar că nu
se simtea împăcat că profită de bunătatea lor.
- Sebi, eu am să plec în Spania. Unul dintre băieții de la grajduri pleacă săptămâna viitoare și mă ia cu el. 
El a plecat.Sebi a rămas.

Într-o zi Cornel s-a așezat lângă el în pauza de masă. Se știau de pe șantier, dar nu-și prea vorbiseră.

- Vasile te cheamă, nu?
- Da, dar mi se spune Sile.
- Cornel, zise și îi întinse mâna. Atunci i-a văzut zâmbetul larg și ochii calzi.
- Uite, Sile, am să fiu direct. Băieții ăia aduc numai belele. Doi dintre ei au făcut deja vreo doi ani de pușcărie pentru ceva furt, nu știu detalii. Ideea este că nu e bine să te înhăitezi cu ei. Te iau la mine în echipă, dacă vrei. 
Sile îl privi neîncrezător. 
"De ce ar fi cineva bun cu mine? se gândi. Nu a făcut-o nimeni până acum. Ba da, își zise rușinat, nemurile lui Sebi." 
Și gândul ăsta l-a indemnat să-l asculte.

Au ajuns cei mai buni prieteni. În scurt timp Cornel l-a luat în apartamentul lui, nu era foarte mare, dar era lux pe lângă cel în care locuise Sile până atunci alături de încă șapte băieți. 
De atunci au trecut zece ani. Apoi Cornel s-a îmbolnăvit. Știa că va muri. Știa și Sile și se străduia să îi facă zilele care i-au mai rămas cât mai frumoase. În fond, Cornel i-a fost ca un frate. 

- Sile, vreau să te rog ceva, este foarte important pentru mine, dar mai întâi am să îți povestesc ceva care să te ajute să înțelegi de ce.  

Am crescut într-un sat între dealuri din zona Sibiului. Tata era o pușlama, ca să nu spun altfel, se ținea numai de prostii. Se înhăitase cu unii tot ca el și ajunseseră să fure din gospodăriile oamenilor tot ce apucau. În fine, după o bătaie la crâșmă în care a fost implicat, un bărbat din sat a murit. Tata și cu alți doi golani au fost arestați. Cred că aveam vreo doi sau trei ani. Noi, eu și mama, locuiam la  bunici, părinții mamei. Mama era singurul lor copil. Nu erau săraci, aveau vacă, porci, câteva oi, găini, rațe, ceva pământ pentru bucate, mă rog, nu duceam lipsă de nimic. Când aveam șase ani mama a hotărât să plece în Spania, pentru o viață mai bună, pentru viitorul meu, a zis. Așa am ajuns amândoi aici. Mama, biata de ea, a muncit pe la bătrâni prin case, ba la curățenie, ba, după câțiva ani, ajunsese să-i și îngrijească. Nu am dus-o rău, dar nici foarte bine. La început am făcut școală în limba română, nu știam spaniolă, apoi după vreo doi ani, una din doamnele mamei, a ajutat-o și am ajuns la o școală în care să învăț să scriu și să citesc în limba spaniolă; erau acolo și profesori români. Da, au fost vremuri bune acelea. Aveam nouăsprezece ani când a murit mama. Înainte de a muri mi-a povestit de părinții ei. Simțea că i-a dezamăgit. Nu mai fusesem în țară niciodată de când am plecat. Mereu aveam ceva mult mai important de făcut. Vorbeam la telefon, rar, au învățat greu să folosească telefonul. Ei nu sunau, să nu deranjeze spuneau. Pe mine nu m-au mai văzut. Habar nu au cum arăt. Uneori îi visez noaptea.

- Odihnește-te un pic, Cornel.
- Imediat. Ascultă-mă! Am ceva bani strânși, vreo cincisprezece, poate douăzeci de mii de euro. Ți-i transfer ție. Du-te te rog la bunicii mei după ce mor și dă-le banii ăștia. Sunt singuri pe lume, nu au pe nimeni și au îmbătrânit, nu mai sunt în putere de-acum,
poate or fi și bolnavi. Măcar atât să pot să fac pentru ei.
- Bine, lăsă că vorbim noi despre asta mai târziu. Odihnește-te acum!

Cornel a murit într-o sâmbătă dimineață. L-a îngropat într-un cimitir de la capătul orașului, lângă mama lui, așa cum și-a dorit.

Se opri la poartă. Din partea de unde venise el pe drum nu văzuse casa ascunsă după vița de vie. De aici, din fața porții o vedea întreagă. Nu era dărăpănată și în curte totul părea în ordine. Apăsă clanța și deschise poarta. Căra un toler mare după el, cu ce adusese de prin Spania și un rucsac mic cu lucrurile lui. Un câine începu să latre undeva departe, apoi apăru lângă piciorul lui. Un bătrân, rezemat în baston ieși din casă și privi curios spre el. 
- Nu mușcă, strigă. Doar face gălăgie.
Se opri în loc și mângâie câinele, un câine mic, alb cu o pată maro pe cap și pe urechea dreaptă. 
- Saru'mâna, se auzi spunând. 
Bătrânul coborî cele trei trepte ale pridvorului, se apropie de el, îl privi, apoi își sterse ochii cu palma lui muncită și strigă de răsună curtea:
- Anițo, hai iute să vezi cine o venit!

Nu apucă să spună nimic, că o femeie mărunțică apăru lângă el strigând:
- Tulai doamne! N-am crezut că mai apuc să trăiesc ziua asta, și se repezi și-l lua în brațe sărutându-l apăsat pe amândoi obrajii.
- Dragu' lu' mama. Cât de greu ți-o fi fost ție singur printre străini. Niculae, prinde găina aia albă să facem o tocană, că o fi mort de foame copilu'!

Și el stătea stană de piatră în mijlicul curții cu un zâmbet tâmp pe față.

"Stau până repar tot ce e stricat pe lângă casă, își zise. Apoi le spun".

A doua zi a început să repare ce era de reparat. Bunicul îl ajuta cu ce putea.
- Se vede că ai lucrat în construcții, că ești tare priceput. Mă gândesc că grajdul, poate, ar fi mai bine să-l dărâmăm.  
- De ce bunicule? Mă gândeam să luam o văcuță aveți și voi lapte proaspăt, bunica mai face un unt, o brânză, un lapte covăsit...
- Vrei tu?
- Pai, mă gândeam că ne-ar prinde bine. Am putea lua și un purcel. 
Bunicul zâmbi. 
- Bine, nepoate, zise, hai, să reparăm și grajdul.

Nu-i spunea niciodată pe nume. Și când îl striga, îl striga "nepoate".

"Stau până arăm pământul".
" Stau până semănăm pământul".
" Stau până la cules, apoi le spun".

Nu-l lăsase inima să le spună că a murit și Cornell.
Nu-l lăsase inima să le spună că tot ce au avut ei mai scump pe lume s-a prăpădit. Și apoi, căldura cu care l-au primit l-au înduioșat  El nu avusese niciodată o familie. Cornel a fost omul cel mai apropiat de el. Ori aici simțea că se află acasă, lângă familia lui, cea pe care nu o avusese niciodată. Cu bunicii pe care și-i imaginase toată viața. Bunicii care l-ar fi iubit necondiționat. Bunicii pe care și el i-ar fi iubit. Îi iubea, de fapt, în felul lui stângaci. Lucra de dimineață până seara, mergea la oraș să cumpere tot ce aveau nevoie, i-a dus la doctori, dar, har domnului, erau doar bătrâni, nu aveau nimic grav. 

" Să-i știu cu toate în regulă, și apoi le spun", își zicea.

Se împrietenise cu vecinii, o familie tânără care locuia în casa de lângă ei. Se mai ajutau unul pe alul când era nevoie. Mai beau și câte o bere în serile calde de vară după câte o zi lungă de muncă.

- Mă, Cornele, i-a spus vecinul, le-ai redat viața. Habar nu ai tu cum au înflorit de când ai venit acasă. Parcă au întinerit.

Trecuseră deja trei ani de când venise. Îl mustra conștiința și noaptea se zvârcolea în pat gândindu-se cum să facă. Ținea prea mult la ei ca să îi mai mintă

- Bunicule, zise într-o dimineață când meștereau amândoi la portița care ducea în grădină, trebuie să-ți spun ceva. 
Bunicul se întoarse și îl
privi în ochi. Dintr-o singură mișcare, se repezi la el și îl luă în brațe, ținându-l cât putu de strâns.
- Nu trebuie să îmi spui nimic. Știu tot ce am nevoie să știu. Ești un băiat bun. Asta este tot ce contează. Nu am să te împiedic să pleci dacă vrei să o faci. Dar cel mai bine, și pentru tine, și pentru noi, este să rămâi aici, cu noi. De ce ai vrea să fii iar singur pe lumea asta, printre străini? Tu nu vezi?! Noi suntem deja o familie, nepoate.