Ultima cină

- La ce poze te uiți, tata?
Tudor ținea în brațe un album de fotografii și cu palma mângâia fotografia unei femei care avea un copil în brațe. Își întoarse privirea spre Vlad și se strădui să zâmbească.
- La poze cu mama, bunica ta. 
- Eu de ce nu am cunoscut-o?
- A murit înainte să te naști tu. De fapt astăzi se împlinesc zece ani de când a murit. 
Vlad avea șapte ani, dar văzu tristețea din privirea lui Tudor.
- Pot să mă uit și eu cu tine?
Tudor împinse albumul înspre Vlad.
- Uite, în poza asta este mama, iar cel din brațele ei sunt eu.
- Erai bebe, gânguri Vlad.
- Aveam vreo zece luni, cred.
- Mai arată-mi-o pe bunica. 
Tudor întoarse câteva pagini și ajunse la o fotografie mare din care mama lui, tânără studentă pe atunci, râdea fericită. Vru să spună ceva, dar vocea îi era gâtuità de lacrimi pe care nu voia să le lase la vedere. 
- Păcat că nu ai cunoscut-o, îngăimă. A fost o femeie strașnică.
- Povestește-mi, tată.
Îl mângâie pe creștet.
- Nu acum, spuse soția lui care tocmai intrase pe ușă.
Știa ce înseamnă ziua asta pentru Tudor. 
Îl luă pe Vlad de mână cu blândețe și zise. 
- Acum este târziu și tu trebuie să te culci. Tudor îi mulțumi din priviri și-și întoarse privitea încețoșată spre poza din care mama lui îi râdea.

Melinda era o fată frumoasă, veselă și rebelă și era studentă în anul doi când l-a cunoscut pe Mircea. La inceput nu i-a plăcut. Mircea era serios, mult prea serios pentru ea. Uneori el venea la cămin, aștepta în hol, dar ea nu voia să-l vadă și le punea pe fete să mintă că nu este în cameră. Nu-i plăcea să petreacă timp cu el, nu era nimic distractiv. Melinda se îmbrăca fistichiu avea o mulțime de băscuțe și căciulițe pe care le potrivea la hainele pe care le purta, niciodată haine pe care le purtau fetele de vârsta ei. Sărea în ochi de la o poștă. Si râdea, râdea tot timpul. În cele din urmă a cedat insistențelor lui Mircea, nu-și mai amintea exact cum și de ce și, pe nesimțite, s-a îndrăgostit de el. Mircea o lua așa cum era, nu s-a străduit niciodată să o schimbe. Când s-au căsătorit păreau cei mai fericiți oameni din lume. Melinda, cel puțin, radia de fericire.

Tudor s-a născut după nici un an. Au urmat cei mai frumoși ani din viața ei. Abia aștepta să ajungă acasă să se joace cu el. Mergeau în parc, alergau, înălțau zmeie pe malul râului, se jucau de-a v-ați ascunselea, mergeau cu bicicletele. Mai apoi, după ce a mai crescut Tudor, făceau temele împreună și îi răspundea cu răbdare la orice întrebare. Și Tudor avea un milion de întrebări de fiecare dată. Era cea mai bună prietena a lui. 

În dimineața aceea, întâi a sunat-o pe Erica, sora ei.  

Erica locuia de ani buni în Germania și se căsătorise cu Roland, cel mai bun prieten al Melindei. Își amintea cât de fericită a fost când i-au spus că se căsătoresc. Știa că Roland avea să-i facă sora fericită. Erica a născut-o pe Hannah târziu, în urmă cu doi ani, la aproape patruzeci de ani și toată viata ei gravita acum în jurul copilei. Își doriseră cu ardoare copilul ăsta, ea și Roland.

- Erica, mi-aș fi dorit tare mult să fiu azi lângă tine.
- Lasă, Meli, poate reușești să vii de sărbători încoace.  Oricum, Tudor are viața lui deja, iar Mircea... 

Mircea o înșela de mai bine de doi ani și Melinda știa. Nu făcuse nici măcar o aluzie. Nu avea niciun sens.
Începuse în schimb să se îmbrace din nou în hainele ei fistichii, pantaloni largi și prea lungi, cu ghete sau teniși, bluze și jersee strident  colorate și își scosese din cufărul cu vechituri băscuțele ei colorate pe care le asorta de fiecare dată cu hainele. Își atârna de-a curmezișul peste umăr o geantă mare,  tip poștaș, în care avea tot ce credea că are nevoie pentru o zi și bântuia prin muzee și expoziții de pictură, sau stătea, cu orele, pe câte o bancă în parc și citea. Oricum, Mircea nu părea să observe schimbarea asta. 
În vara i-a spus că pleacă în Germania pentru o lună sau mai mult. 
- Bine, a spus Mircea. 
Tudor era în ultimul an de facultate și îl vedea rar, uneori doar duminică dimineața târziu când se întâmpla să dea pe acasă. Dar era normal așa, cel puțin așa gândea Melinda. În fond, Tudor acum își întindea aripile să zboare cât mai înalt, ori ea nu-și mai avea rostul în zborul lui. 

A plecat în Germania și Roland a așteptat-o la aeroport. Îl rugase ea.
- Ai timp de o cafea, Roland?.
- Mi-am luat ziua asta liber,  special pentru tine.
Roland era medic oncolog și era unul foarte apreciat.
- Bun, pentru că trebuie să vorbesc cu tine ceva foarte serios. Vreau să-mi fac niște investigații. 
Roland o privi și nu văzu nicio urmă de îngrijorare pe fața ei. 
- Vorbești serios? E vreo problemă?
-Nu știu. Am o bănuială. Nu știe nimeni în afară de tine și vreau să rămână așa.  Prefer, însă, să mă consulți tu și să fii sincer, foarte sincer cu mine. 
- Bine, îi spunem Ericăi că îți faci un control de rutină.  Mâine vii la clinică și apoi om vedea.

Când au sosit rezultatele, Roland a chemat-o la clinică.
- Melinda, i-a spus, și fața lui trada îngrijorare, este grav. Ai carcinom bronhopulmonar stadiul IV, metastazat. 
Melinda îl privi fără să clipească. 
-:Nu-i spune, te rog, Ericăi!
- Nu-mi poți cere asta!
- Pentru asta sunt prietenii pe lume, Roland, și tu ești prietenul meu, a spus Melinda și a râs.

A râs și când s-a despărțit de Roland în aeroport.
- Roland, te rog să-mi spui adevărul. Cât timp am?  Roland a privit în jos. Apoi s-a uitat în ochii ei și a zâmbit.
- Promite-mi, te rog, că începi tratamentul.
- Roland, nu vreau să te mint. Nu voi face niciun tratament, îți dai seama că Mircea va afla în cel mai scurt timp. Nu asta vreau.
- Dar nu poti să nu spui nimănui. Nu poți trece prin asta singură.
- Ti-am spus ție, a răspuns Melinda și a râs.
- La Tudor te-ai gândit? 
Ochii Melindei se întristară, dar pe față îi rămăsese,  înghețat, zâmbetul.
- Mai ales la Tudor mă gândesc. Este în cea mai frumoasă etapă a vieții lui, este îndrăgostit și este iubit, are prieteni, este fericit. Nu aș putea să-l văd stând lângă mine și privindu-mă cu milă, cu durere, tremurând în fiecare secundă că va fi ultima. 
N-aș putea să plec.
- Oricum va suferi.
Melinda își plecă privirea. Câteva secunde. Apoi o ridică, înlăcrimată, cerșind rugăminte, și Roland înțelese.
- Nu ai să spui nimănui, așa-i? Nu ai să faci nici tratamentul, așa-i?
- Cât timp mai am, Roland?
- Două luni, maxim trei. Dar Melinda, va fi greu. Te rog, rămâi aici și lasă-mă să am grijă de tine. Nu pot să te știu singură.
- Roland, bunul meu prieten! Uite cum facem, ne luăm acum rămas bun și tu ai să mă ții minte așa.cum sunt acum. Te iubesc, Roland. Te-am iubit întotdeauna, prieten drag. Rămâi cu bine! Și nu uita că mi-ai promis!

În dimineața aceea când a sunat-o pe Erica, Melinda a plâns pentru prima oară de când aflase. Pentru ea, anul acesta, nu vor fi sărbători. 
- Da, Erica, i-a spus, ar fi minunat să fim de sărbători împreună. Erica, vreau să te rog să-i spui lui Roland că-i mulțumesc. 
- Pentru ce?  
- Spune-i! Știe el. 
Te iubesc mult de tot, Erica. Mult de tot!
A închis telefonul înainte de a izbucni în plâns.  
"Rămâi cu bine, surioara mea dragă", a șoptit. 
Apoi l-a sunat pe Tudor, dar i-a intrat mesageria vocală.
"Tudor, diseară te aștept la cină". 
Tudor i-a trimis un mesaj după vreo două ore. 
"Nu ajung, mama, ies cu prietenii". 
Lui Mircea i-a trimis direct mesaj. Mircea nu-i mai răspundea de mult la telefon. 
- Trimite-mi mesaj, îi spunea. Poate sunt în operație. Te sun eu când pot sau îți trimit mesaj. 
" Mircea, diseară aș vrea o
cină în familie, noi trei. Fă-mi plăcerea asta, te rog, dacă poți".
I-a răspuns după trei ore. 
" Ajung târziu. Las-o pe altă dată".
- Poate că este mai bine așa, își zise. 
Mângâie fotografia de pe comodă, în care ea și Mircea îl încadrau pe Tudor, proaspăt absolvent.
Și erau toți trei zâmbitori. 

A decorat frumos masa din sufragerie și a pus trei farfurii, tacâmuri, pahare.
În mijlocul mesei, într-o frapieră, lângă platoul cu aperitive, a pus o sticlă de șampanie. Apoi s-a răzgândit. A pus aperitivele și șampania în frigider și a pus pe farfuria ei biletul cu diagnosticul primit în urmă
cu două luni în Germania.
A privit de jur împrejur casa, cu un zâmbet pe față. Și-a pus pe cap o băscuță portocalie, a ieșit pe ușă cu un zâmbet liniștit pe față și a urcat în mașină. Ori de câte ori era supărată, se urca în mașină, conducea cuminte până la autostradă și de acolo gonea cu viteză, cu muzica dată la maxim, cântând cât o țineau plămânii. Așa se liniștea.
Ploua. O ploaie rece de noiembrie.

Tudor a ajuns acasă pe la unsprezece noaptea. Luminile erau aprinse în sufragerie. A strigat-o, dar nu i-a răspuns. S-a uitat la farfuriile goale de pe masă, a luat biletul din farfuria ei,  l-a citit, o dată, de două ori, de trei ori.
- Tată, vino repede acasă! Mama...
- Tudor, ce s-a întâmplat?!
- Nu știu. Nu înțeleg! Nu mă mai întreba! Vino acasă!

A murit în noaptea aceea.
" Nu a adaptat viteza la condițiile meteorologice, a derapat, a pierdut controlul volanului", le-au spus. 

Tudor se aplecă peste fotografia aceea în care Melinda râdea. Lacrimile nu mai rămăseseră stăvilite în gât, îi curgeau în voie pe obraji, înnodându-i-se în barbă. Își lipi fruntea de fotografie și șopti: 
- Îmi pare atât de rău, mamă! Atât de rău!