Pinionul de rezervă

La Fabrica Universală din oraș se fabricau Universuri. Directorul Generat era direct responsabil cu bunul mers al fiecărui nou Univers care ieșea pe poarta fabricii. În fiecare dimineață ajungea mai devreme la birou și așeza o nouă călimară cu tuș, de fiecare dată altă culoare, pe serverul care trona pe peretele din fața lui. Dobitocul perfect, așa îl numea el pe serverul de informații. Făcuse de la începutul erei informatice distincția dintre date și informații, dintre firimituri și hrană, dintre pretins și util. Avea și o geantă de scule virtuale pentru asta, se numea Generatorul Indicatorilor de Performanță. 
Acolo, în mintea Directorului Generat se afla cheia destinurilor fiecărui om implicat în crearea de Universuri: Indicatorii de Performanță. Acum reușise să-și porteze înțelepciunea în serverul de informații. Negreșit trebuie să spunem ceva și despre obsesia schimbării zilnice a culorii tușului ce era așezat cu minuțiozitate pe serverul taciturn și complice. Înainte de a ajunge Director Generat, fusese, ca toată pleiada hormonală de hominide care populau toate Universurile, îndrăgostit. Lulea. Din călcâie până în vârful capului. 
Povestea îndrăgostirii lui, peripețiile anoste, cum avea să le catalogheze mai târziu, dantelăriile modelării personalității lui și escapadele de la normele deprinse până la acel stadiu al vieții, le putem găsi în literatura de specialitate, la rubricile Romantism, Ficțiune sau împachetate în celofan încăpățânat, alături de marile hituri ale momentului, la preț rotunjit, prin librăriile de care se ferea mai nou ca dracu de lămâie. 
Totul s-a sfârșit într-o seară creponată de octombrie, nimeni nu-și mai amintea acum că a existat o a 13-a lună în calendarul îndragostirilor ratate, azi lumea din toate Universurile viermuind comod în spațiul rigid și fertil a 12 luni atent calibrate de mofturi bisecte sub ridicarea prelată a sprâncenelor stufoase bisericești. 
Indiferent de religie. Indiferent de Univers. Iubirea lui, cea care unică fiind, aducea har și fericire singurului Univers care existase vreodată, aștepta să fie iubită, precum toate iubirile care separă azi Universurile între ele. La poalele unui munte de griji, cu crestele ascunse în ceața diafană a serii, fata cu picioarele strâns împletite și cu mâinile înșurubate în formă de rugăciune, privea văzduhul înmiresmat. 
Directorul Generat zâmbea și acum la amintirea imaginii iubitei împopoțonată de metaforele vremii. Nu-și mai amintea deloc nuanța mirosului, dar era conștient că fraza trebuia să conțină și acest mic detaliu olfactiv. O privea ca pe o idee gata să se epureze într-un poem. Se chirchise de admirație la poalele muntelui, la poalele fetei și, cu dibăcia neexersată a unui erotism ancestral, Directorul Generat se apucă să-i despletească picioarele, începând cu degetele mărunte, întâi degetul mare de la piciorul stâng, de cel mare de la cel drept, apoi toate pe rând, unul cîte unul, cum desparți gemenii la ieșirea din ei înșiși înspre viață. Când ajunse la călcâie, își ridică privirea și văzu și înțelese, în același timp, că iubita lui semăna tot mai mult cu Coloana Infinitului, fiecare nod, de la adunătura gleznelor, la cea a genunchilor și a coapselor îl ducea cu gândul la clepsidrele Maestrului, simetria tetraedrica divizând spațiul dintre gîndurile lui răstălmăcite și negurile de pe crestele grijilor. 
Cu murmurul buzelor de-abia deslușindu-se printre cețuri, fata împletită îl întrebă suav: 
„Vezi tu, dragule, culoarea aceea la capăt de drum, ce se uită spre noi?”, 
„E verdele tinereții și al câmpului așteptându-și florile, draga mea!” îi răspunse, îmbrățișându-i călcâiele nedespletite, Generatul. 
”Nu, iubitule, nu aceea...”, venise ecoul ca o sfială tremurându-se pe sine în pocalul ce se va umple pe nesimțite de dezamăgiri. 
„E roșul asfințitului datorită Soarelui care și-a pierdut interesul și frecvența zilei de azi...” mai încercă el, dar deja simți un nod în gât când auzise ecoul tot mai slab, tot mai îndepărtat de ezitările lui... „Nu acela, dragul meu!”. 
„E albastrul cerului poticnit între infinituri ca să ne dea un sens trecerii...” zise cu vocea coagulându-i-se pe memorie, în același ritm cu cuvintele ei stinse ca o părere înțeleasă prea târziu: 
„Nu, iubitule...”. Cu o ultima sforțare, de-abia respirând prin cavernele îngustate ale sufletului pitulat în frici, Generatul șopti: 
„Arată-mi culoarea și drumul, iubito!”. 
„A trecut de noi, iubitule!” au fost ultimele ei cuvinte, apoi a dispărut înspre munte, din care s-a scurs un întreg anotimp, a început să burnițeze cu metafore eliptice, să se brânzească toată sintaxa dimprejur și o liniște cu gust de acceptare s-a lăsat pe destinul viitorului Director General. 
Acum se afla, ca în fiecare dimineață, în biroul orientat strategic către pensie, cu dureri lombare de la platfus și urinare fracționată excesivă, așteptând ca timpul să se repete monoton și mărginit, asimptotic spre moarte. Cumpăra pe ascuns pești mici de la acvariul din capătul celălalt al orașului și, tot pe ascuns, îi strecura în călimara de tuș, de fiecare dată de altă culoare. Cu mult înainte de prima pauză de cafea, peștișorul murea, cum mor toți peștișorii, cu burta în sus și cu ochii deschiși despărțiți de linia tușului, de fiecare dată de altă culoare. 
Era momentul când, tremurând de emoție, Generatul lua cu grijă peștișorul din călimară, îl ștergea răbdător cu batista și, îndreptându-i căpșorul spre teancul de hârtii de pe birou, mânuindu-l ca pe un stilou cu solzi, începea să scrie cu răbdarea caligrafilor japonezi și cu gândul împotmolit în triajul minții, căutând cu ardoare trasee care să-l ducă cât mai departe de linia vieții. 
A trecut ceva vreme până a realizat că putea scrie cu fiecare buză de pește diferit. Cu buza de sus scria notele înalte ale vieții, descria peroanele luminii, decripta pozele suprapuse ale Maestrului, unde fumul de la țigările de foi se împletea pe fiecare lucrare precum vocalele se împletesc pe fiecare consoană ca să dea sens cuvintelor, restaura cu ghipsul memoriei amintirile fracturate ale mozaicului ce alcătuia călătoria în vagoanele de clasa I-a, cușetă după cușetă, preumblându-se prin tot trenul de noapte ce precede fiecare dimineață, când totul se ia de la capăt. Cu buza de jos a peștelui gestiona Indicatorii de Performanță. 
Se simțea responsabil pentru toți cei care lucrau în Fabrica Universală, scria pentru fiecare Indicator formula magică, secretul care ținea generarea de Universuri în buclă continuă, cu fiecare livrare, clienții trebuiau să fie mulțumiți și până la ora închiderii trecea prin tușul prelins pe buza de jos a fiecărui pește caligrafic tot managementul fabricii. Toate mecanismele funcționau ca unse, fiecare rotiță era proiectată să creeze maximum de performanță, toate procesele erau dirijate de Indicatorii de Performanță, stocul era optim pentru că Directorul Generat verifica cu minuțiozitate fiecare parametru, iar toate informațiile erau stocate cu responsabilitate pe Serverul de Informații. Fiecare lucrător din fabrică știa care e rolul Generatului, cât de indispensabil era pentru tot ce se întâmpla la nivelul fiecărui Univers, dar nimeni nu înțelegea de ce instrucțiunile veneau în fiecare zi scrise cu altă culoare. 
La început au crezut că e o meteahnă, un moft, o modă, dar pentru el, care făcea totul cu un scop clar în minte, nu era deloc economic să schimbe tușul în fiecare dimineață. A încercat verdele ierbii, roșul asfințitului, albastrul cerului și toate nuanțele și combinațiile dintre ele, în speranța că își va aminti imaginea capătului de drum pe care ea, cea înghițită de munții de griji, în zadar a încercat să i-l arate în seara creponată de uitombrie. 
Cu mâinile încrucișate pe cap, Directorul Generat privea fix hârtia de pe birou, în timp ce neuronii lui amorțiți căutau cu lehamitea decrepitudinii o scânteie care să-i schimbe macazul scormonirilor spre linia care ducea la capătul de drum unde speranța pitulată plângea în pumni, ca un copil uitat într-o gară părăsită. Privirea îi căzu pe o poză înrămată așezată la marginea biroului, în care el ținea glorios în mână cea mai importantă inovație adusă vreodată în Fabrica de Universuri, invenția lui genială, cea care l-a propulsat în funcția din vârful ierarhiei: Pinionul Unghiular. Îl denumise așa el însuși, deoarece era piesa cea mai importantă din tot angrenajul întregii linii de producție. Adevărată piesă „din capul unghiului”, cum o prezentase lumii întregi, ideea genială susținea întreg eșafodajul mecanismelor complexe de Generat Universuri. 
Datorită Pinionului Unghiular, crearea de Universuri în ritmul necesar pentru a asigura comenzile devenea posibilă, iar secretul era păstrat prin unicitatea tehnologică a piesei și supravegherea continuă a accesului și a informațiilor referitoare la orice aspect tehnic. 
Adânc îngropat într-o crevasă  a minții lui atât de divers stratificată, uitată până și de el însuși, stătea pitit, cu respirația oprită, de atâția ani încât păreau nenumărate vieți, Marele Secret. În seara creponată a lui uitombrie, când Singurătatea l-a luat de mâna străvezie, în care degetele încă purtau atingerea trupului duhovnicit al părăsirii, și l-a purtat pe malul apei cristaline, și-a văzut pentru prima oară fața zbârcită de frici a sufletului. 
Era lipsită de ochi, căci părăsirea îți biruie vederea, avea pomeții uscați, acoperiți cu sărutările amânate ale zilelor cu prea multe vorbe aruncate ca bumerangul reproșurilor peste liniștea tămăduitoare a încrederii oarbe, cea care posedă privirea cea de pe urmă, a neorbirii veșnice, avea grimasa pe care o lasă pe buzele speranței lipsa de curaj a sincerității... și atunci a înțeles! 
Avea să-și construiască, în noianul de trasee către nicăieri ale minții, o cale paralelă, cunoscută doar sufletului său, un Univers al dorințelor, ca un Nod Central din care să se răsfrângă peste tot fiecare posibilitate care aducea măcar o infimă șansă de a o găsi și de a o aduce înapoi, ca, împreună, să-și facă iarăși sufletul să înfrunzească, să re-învețe să dea rod Iubirii, să simtă briza valurilor mângâindu-i deșertul lacrimilor fără de sfârșit al vieții. 
Un Nod Central, din care să se răsfire în toate direcțiile patima împlinirii, atent ajustată și potrivită fiecărei provocări a vieții, răspunsul perfect chemării din orice provocare, îmbinată fără eroare, fără loc de întors, într-o angrenare perfectă, care să miște înspre Adevărul Sufletului toată ființa lui lăsată să se usuce pe malul regretelor și al uitării. 
A adormit pe malul speranței, mângâiat de grija Singurătății, singurul lui duhovnic fără penitențe și a visat, în toate detaliile, Pinionul Unghiular. Forma lui, născută parcă de dinainte de formele primare ale minților antichității, locașurile atent geometrizate, făcute să se îmbine perfect cu ezitările vieții, dimensiunea suficient de mare cât să-i învingă inerția irosirii, dar astfel potrivită să nu-i sfărâme sufletul fragil cu greutatea ei, piesa care era imaginea oglindită a Inimii lui așteptândă, i se revelă în toată splendoarea sa, ca o Iubire ce se naște plăpând între privirile fascinate ale Regăsirii. 
Nimeni, dar absolut nimeni, nu a știut că prima creație a Pinionului a fost fabricată doar de el singur, fără niciun ajutor, doar din freamătul nopților nedormite, din prea-plânsul zilelor albe, fără contur și golite de gustul dulce al speranțelor. Și nu a fost văzută de nimeni. Odată terminată, a înțeles că are puterea și priceperea să creeze și alte copii, cu aceeași forță, îndreptată spre binele celorlați. Sufletul lui, acum acordat înțelesurilor Adevărului, l-a îndrumat pas cu pas să adapteze Pinionul cerințelor fabricii.  
A fost un succes, l-a propulsat în biroul Directorului Generat. A atașat apoi întregului mecanism, pe toate liniile de producție, Indicatorii de  Performanță, atent calibrați la cinematica Pinionului Unghiular, piesa care dicta funcționarea întegii fabrici. A ținut secretul Pinionului original doar pentru el, l-a adus într-o dimineață devreme în birou și l-a strecurat în spatele circuitelor Serverului de Informații, închis într-un sertar ascuns. 
Din motive de securitate, doar el avea acces la Server. Dacă, din întâmplare, cineva ar fi găsit piesa, ar fi spus ca a creat-o ca Pinion de Rezervă, unica piesă de schimb, care să prevină orice întârziere, în cazul unei defecțiuni, creării neîntrerupte de Universuri. Și de atunci, din acea dimineață, nu a mai deschis sertarul pitit în spatele Serverului niciodată.Și-a adus acum aminte că în spatele fotografiei de pe birou a ascuns cheița de la sertar și, trezit ca dintr-un vis cețos, a luat-o și îndreptându-se spre Server, a deschis cu grijă sertarul. 
Nimic, dar absolut nimic, nu l-ar fi putut pregăti pentru ceea ce a urmat. Pe fundul sertarului stătea Pinionul de rezervă, așa cum l-a lăsat el în dimineața cu cețuri, doar că în mijlocul lui, ca dintr-un adânc tainic al sertarului iradia o lumină. 
Primul gând a fost că nu putea numi culoarea luminii. Nu era verde ca iarba, roșie ca apusul, nici albastră cum își amintea cerul. Întinse mâna și scoase cu grijă Pinionul din sertar. Ținută în dreptul ochilor, lumina crescu peste capul lui, se înălță până spre tavan și umplu biroul cu o aromă de izvor proaspăt. Din interiorul ei se desluși o formă, ca o reprezentare a bătăilor inimii lui, o pulsație verticală, cu irizații de lumină puternică ce se îngustau apoi până aproape să dispară, reluate la intervale regulate, chiar în fața privirii lui înărmurite. 
Recunoscu de îndată Coloana Infinitului, tetraedrul care își oglindește baza și se multiplică în cele două direcții ale vieții și morții, gleznele, genunchii și coapsele înfășurate ale tuturor vieților lui de așteptare. Niciodată, dar absolut niciodată, nu ar fi crezut cât de aproape era infinitul de el, în fiecare moment, la un pas de Adevăr, ascuns, pitit de el însuși, într-un sertar zăvorât al destinului său, la îndemâna nepriceperii lui, în fața așteptării, deghizată în neîncredere. Atunci a înțeles culoarea nedeslușită din seara creponată, era culoarea ochilor ei, la capătul drumului, așteptându-l să o despletească de amurg, mai întâi degetul mare de la piciorul stâng, de cel mare de la cel drept, apoi toate pe rând, unul cîte unul, apoi gleznele, genunchii și coapsele. A fost prima dată când a făcut cu adevărat dragoste! 
Cu adevărat cea mai mare revelație a luminii de la capătul drumului.