Dacă e Marți, e CRONICA DE CARTE- Andrei Manolescu și scriitorul său dispărut: ” „Pe vremuri, scriitorii erau mult mai bine văzuți. Aveau un prestigiu special. Acum s-a cam terminat cu asta”

Andrei Manolescu este redactor-șef ad­junct al foarte cunoscutei reviste Dilema Veche, fondată de către Andrei Pleșu, unde este titularul rubricii Libertatea de impresie, pe care o susține săptămânal, de mulți ani. Invitatul părintelui Pintea de la Casa Colecțiilor a scris un roman – ”Cazul scriitorului dispărut” , lansat în 2022. După 4 ani vine la Bistrița și facem, cu toții de acolo, o lansare, una foarte reușită. 
La Casa Colecțiilor nu am mers neinvitat, nu fac eu de astea, dar cu ideea fixă că Andrei Manolescu va fi precum tatăl său, un mare critic dar unul arogant și cu idei mult prea fixe și complexe dar vetuste.  
Mein Gott, spre fericirea mea sau liniștea mea scriitoricească, m-am înșelat amarnic: Andrei Manolescu este, în primul rînd ziarist, ceea ce, din start l-a pus într-o altă lumină. Iar, dacă ai lucrat și la Radio Europa Liberă și la BBC, dar și la Evenimentul Zilei, spune multe despre capacitățiile sale scriitoricești. Am întîlnit un scriitor cu mult caracter, cu chef nesimulat pentru dialogul cultural adevărat. A vorbit bine și la subiect, nicio fandoseală, nicio aroganță, iar cartea sa: ”Cazul scriitorului dispărut” e una scrisă foarte bine, ceea ce ne face să credem că, în geologul Andrei Manolescu, talentul uriaș al lui Nicolae Manolescu s-a așezat corect și frumos

Așadar, de unde plecăm? De aici:

O căutare insolită și aproape spectrală: pe urmele unui autor care ar trebui să numere 113 ani, dispărut în umbră de mai bine de două decenii. Alexandru Țestosu, cândva un nume apreciat în rafturile literaturii polițiste de consum, pare astăzi doar ecoul unei epoci apuse. Obsesia de a-l regăsi nu se naște dintr-o curiozitate polițienească, ci dintr-o neliniște de traducător. David Newcombe, un englez împământenit în România, trăiește la granița dintre vigilență și vis: traducerile pe care le-a realizat cândva din opera lui Țestosu încep să-l bântuie nocturn, cerând o lămurire dincolo de pagină.
În căutarea unui răspuns improbabil, David îl cooptează pe Iorgu — fostul anchetator în carne și oase care i-a servit drept model legendarului comisar Iordache din romanele autorului dispărut. Ajuns la pensie, Iorgu intră în acest joc detectivistic unde șansele de a mai găsi un om viu sunt practic zero, dar miza reconstituirii rămâne intactă.
Până aici, toate bune, dar, cum și eu am citit romane polițiste, nu multe, dar am citit, în special cele ale Rodicăi Ojoc Brașoveanu, Haralamb Zincă și, of course, pe SIR Arthur Conan Doyle, am așteptat curgerea firească la acest gen de roman, așa cum era, de exemplu în ” 320 de pisici negre” sau ”Bună seara Melania”, doar că, Andrei Manolescu face prin scrisul său diferența: este, cumva roman polițist și, totuși nu e, asta, pentru că, modul cum e construită acțiunea m-a dus cu gândul și la scrierile noir un subgen al ficțiunii polițiste și criminalistice, strâns legat de romanele hard-boiled. „Pe vremea aia (înainte de 1989) , dragule, începu Iorgu (polițistul-milițian-anchetator – n.m.), în mai toate secțiile de miliție se auzeau gemete. Nu-ți închipui că le auzeau cetățenii care veneau la ghișeu să-și facă buletin, nu. Le auzeam doar noi, de prin subsoluri sau de prin birouri. Erau țipetele bandiților și ale hoțomanilor, bătuți ca să mărturisească. Nu prea existau scrupule în privința asta. Societatea, în general, era mult mai violentă decât astăzi”. Clar și evidentă replica unui personaj din seria de filme Brigada Diverse: ” Dacă nici Miliția noastră populară”.
În cartea sa, Andrei Manolescu, precum marii săi înaintași, știe să creeze personaje, intriga și să facă o atmosferă de roman hard-boiled, atmosferă anilor de după Decembrie 1989, eternizați într-o societate fără reguli și care se autoanula. Altfel, autorul e bun de tot, asta pentru că, toate personajele sunt pipăibile, e foarte mult dialog, clar că, Manolescu jr., e jurnalist adevărat, scrie bine, deloc liniar, se joacă cu acțiunea, o construiește așa cum doar jurnalistul știe să construiescă o anchetă de presă, iar aici vă sfătuiesc să citiți cum pătrunde în subsolurile vieții intime ale scriitorului dispărut. 
„Chiar mă gândeam că în cărțile domnului Țestosu, în general într-o ficțiune, să zicem, se întâmplă cum spune Cehov: dacă în primul act, pe scenă, atârnă o armă, atunci în ultimul act cu ea trebuie să se tragă. La noi n-au apărut chiar arme, dar am avut în schimb tot felul de oameni și de lucruri: un scriitor dispărut, un alt scriitor pe care nu-l credeai să joace la păcănele, un al treilea scriitor bețiv despre care nu se știe că scrie romane polițiste, o casă părăsită, un arbore genealogic, un vagabond înfricoșător, un tip arestat pentru furturi de mașini, o aristocrată maghiară, un fel de mafiot al lumii culturale, un jurist șmecher și sigur mort, o femeie admirabilă și țăcănită.„
Romancierul ține trează atenția cititorului. Dacă unor romane de acțiune li se face complimentul că „nu pot fi lăsate din mână“, acesta cere să fie lăsat pentru cîte un moment de meditație. 
Dincolo de epica de policier, Andrei Manolescu ne pune față în față cu marea dilemă/problemă a condiției scriitorului din România de astăzi, a dispariției lui în neantul internetului sau a lui Thanatos. „Pe vremuri, scriitorii erau mult mai bine văzuți. Aveau un prestigiu special. Acum s-a cam terminat cu asta. Lumea nu mai citește romane sau poezie, doar se informează de pe net și e atrasă de tot felul de prostii. Și, mai ales, se trăiește în prezent, se citește doar despre prezent, iar prezentul ăsta e din ce în ce mai scurt. Înainte mai conta ce s-a întâmplat în secolul trecut, apoi măcar în deceniul trecut. Acum nu mai contează nici ce s-a întâmplat sau ce s-a scris săptămâna trecută. Subiectul e depășit imediat și lumea uită. Scriitorii sunt și ei parcă tot mai efemeri. Totul trece.” 
PS- SPECIAL: Inedite și mereu interesante prezentările părintelui-director Ioan Pintea, care nu s-a lăsat mai prejos nici de această dată, el povestind o altă întâlnire cu Părintele Nicolae de la Rohia (Nicolae Steinhardt), tema fiind de această dată romanul polițist, foarte gustat de Părintele Nicolae. Astfel, atunci când Pintea l-a întrebat de ce citește astfel de romane, Părintele Nicolae de la Rohia și-a pus arătătorul pe buze și a zis: "De gustibus non est disputandum"...