Debaraua încălțăminții

– o recenzie a gândurilor –

 „Debaraua încălțăminții” este unul dintre acele texte în care banalitatea obiectului ales drept pretext ascunde o ambiție filosofică disproporționată față de modestia decorului. O debara, câteva perechi de pantofi, niște șireturi și o cutie cu cremă de ghete devin instrumentele unei reflecții asupra condiției umane.
Totul începe cu deschiderea unei uși. Un gest domestic, aproape mecanic, care provoacă o neașteptată incursiune în arhitectura propriei conștiințe.
În debaraua autorului coexistă pantofi eleganți, bocanci, șlapi, încălțăminte sport, perechi uzate sau abandonate. Fiecare pare să corespundă unui anumit tip de gândire și unei anumite stări interioare. Autorul ne lasa cu impresia ca fiecarui tip de incaltaminte ii corespunde un gând. Există gânduri potrivite pentru împrejurări solemne, gânduri comode, pe care le purtăm zilnic, și gânduri greoaie, asemenea bocancilor, cu care traversăm terenurile accidentate ale existenței.
Pantoful roșu cu toc, de pildă, nu este neapărat al nostru. Poate aparține unei alte persoane, unei alte vieți sau unei versiuni de sine pe care nu am avut curajul să o locuim. El reprezintă tentația, senzualitatea, promisiunea unei apariții care schimbă felul în care suntem priviți și, poate, felul în care ne privim. Tocul ridică trupul de la sol, dar îl face și mai vulnerabil; oferă eleganță, însă cere echilibru. În planul gândurilor, pantoful roșu cu toc ar putea fi ideea seducătoare care nu ne aparține pe deplin, dar pe care o privim cu dorință, curiozitate sau vinovăție.
Gheata cu gleznă înaltă trimite către o altă formă de existență. Ea este făcută pentru lungile plimbări prin păduri, pentru drumuri umede, terenuri instabile și poteci pe care nu le putem controla. Pădurea nu este doar un spațiu al libertății, ci și unul al pericolului: crengile ne pot răni, rădăcinile ne pot face să cădem, iar șerpii ne pot mușca atunci când pășim fără atenție. Gheata protejează glezna și creează o distanță sigură între trup și mediul imprevizibil. În același fel, anumite gânduri devin armuri pentru traversarea fricii, a incertitudinii și a experiențelor care ne pot răni.
Pantofii sport corespund gândurilor rapide, flexibile, orientate către acțiune. Îi purtăm atunci când vrem să alergăm, să schimbăm direcția, să nu rămânem blocați într-un singur loc. Șlapii, în schimb, aparțin relaxării și expunerii. Ei sunt gândurile pe care le avem atunci când nu ne mai apărăm, când lăsăm lumea să ne atingă aproape direct, chiar cu riscul de a călca pe o piatră ascuțită.
Pantofii eleganți pot reprezenta ideile pe care le pregătim pentru ceilalți: atent alese, lustruite, potrivite pentru întâlniri în care imaginea contează. Încălțămintea uzată vorbește despre gândurile care ne-au purtat prea mult timp, iar perechile abandonate despre convingeri care nu ne mai protejează, dar pe care încă nu ne îndurăm să le aruncăm.
Metafora este seducătoare, dar adevărata ei forță nu constă în inventarierea corespondențelor. Autorul ne invită să reconsiderăm însăși funcția gândirii.
Piciorul aparține trupului. Pământul aparține lumii. Între cele două se interpune încălțămintea.
Aceasta constituie una dintre intuițiile fertile ale fictiunii: ceea ce ne permite contactul cu lumea este, simultan, ceea ce ne desparte de ea. Încălțămintea protejează piciorul, dar îi refuză atingerea nemijlocită a pământului. În același fel, gândurile ne-ar putea proteja de agresivitatea realului, făcând posibilă adaptarea la un context pe care nu l-am ales.
Nu trăim, așadar, numai în lume, ci și în interpretarea pe care o construim despre ea.
De aici, textul înaintează către teza sa cea mai ambițioasă: necesitatea mitului personal.
Avem nevoie să ne creăm propriul mit pentru a supraviețui contextului în care trăim?
Retorica intrebarii nu trebuie confundată cu o invitație la autoiluzionare. Mitul apare aici, mai degrabă, ca o construcție interioară prin care individul încearcă să facă suportabilă existența. Dacă realitatea ne oferă pământul pe care trebuie să pășim, mitul ne-ar putea furniza încălțămintea necesară traversării lui.
Totuși, analogia provoacă o dificultate pe care autorul nu pare interesat să o rezolve definitiv: dacă mitul ne protejează de realitate, în ce măsură mai putem distinge realitatea de propria noastră fabulatie?
Problema devine cu atât mai interesantă cu cât fiecare cămin posedă propria debara și propriul mod de a-si administra încălțămintea. Nu există, în această geografie simbolică, o debara universală. Există doar spații particulare, populate cu gânduri păstrate, înlocuite, lustruite sau uitate.
Un loc aparte îl ocupă colecția de șireturi.
Acestea reprezintă ideile neterminate, fragmentele de gândire care nu și-au găsit încă forma definitivă. Dar șireturile au și o funcție de legătură. Ele unesc părți, fixează, împiedică destrămarea. Nu este exclus ca tocmai ideile noastre neterminate să fie acelea care țin împreună construcțiile aparent solide ale conștiinței. O hiperbola pentru exercițiul axonilor în neurofiziologia explorării prin vietuire?
La fel de provocatoare este prezența cremei de ghete. Aplicată exteriorului încălțămintei, ea nu modifică neapărat structura pantofului, ci înfățișarea acestuia. Se deschide astfel o posibilă reflecție asupra modului în care ne prezentăm gândurile celorlalți. Le lustruim, le cosmetizăm, le ascundem uzura. Uneori le conferim o strălucire care nu spune nimic despre starea lor reală.
Aici, simbolismul eseului riscă însă să devină excesiv. Dacă orice accesoriu al încălțămintei capătă o semnificație filosofică, debaraua se poate transforma într-un mecanism alegoric în care nimic nu mai are dreptul să existe pur și simplu. Aceasta este principala vulnerabilitate a demersului: tentația de a explica prea mult.
O altă dificultate rămâne raportul dintre gânduri și trăiri. Sunt gândurile expresia sentimentelor și dorințelor noastre sau constituie tocmai interfața care le transformă, înainte ca acestea să întâlnească lumea? Autorul pare sa ne sugereze ambele posibilități, fără a decide între ele.
Poate că nici nu trebuie să decidă.
Căci „Debaraua încălțăminții” nu pare interesată să ofere o teorie completă a conștiinței, ci să imagineze o topografie a raporturilor dintre ființă și contextul existenței sale.
În cele din urmă, întrebarea nu mai este ce fel de pantofi păstrăm în debara, ci dacă putem exista în afara lor. Dacă ne-am descălța de toate gândurile, prejudecățile, justificările și miturile personale, am ajunge oare la un contact autentic cu lumea sau am descoperi că nu mai știm să pășim?
Rămâne, desigur, o ultimă dificultate, care privește chiar statutul acestei cronici.
Textul despre care am scris nu există. Nu a fost publicat, nu a fost terminat și, la momentul redactării acestor rânduri, nici măcar nu a fost început.
Criticul a analizat, a interpretat și a contestat un text pe care autorul urmează, eventual, să îl scrie.
Dar poate că aici se ascunde adevărata miză a întregului experiment: dacă avem nevoie să ne inventăm propriul mit pentru a supraviețui realității, de ce n-am avea nevoie să inventăm și cartea despre acel mit pentru a putea, într-o bună zi, să o scriem?
Până atunci, debaraua rămâne deschisă.
Iar recenzentul, după toate aparențele, a intrat în ea înaintea autorului.