Destinul și prisma analitică

Îl văd mereu pe telefon. Nu trebuie să-l caut, apare de câteva ori pe zi. Se prezintă Jack. Nu contează cum îl cheamă. Îți lasă impresia că are doctoratul din naștere. Folosește cuvântul prismă atât de des că uneori mă cred la fizică, lecția de optică. E clar că prisma lui nu e de vânzare pe Temu. Te naști cu ea. 
Pe Temu caută doar cei fără noroc. Norocul ți-l aduc urmăritorii. Termenul uzual e followeri. Învățam și noi! 
N-am înțeles niciodată de unnde are Jack atâția followeri. Dacă spune cineva că toamna diminețile sunt tot mai reci, e banal. Două-trei likeuri de încurajare de la prietenii apropiați, care așteaptă sa faci la fel, să dai like și la diminețile lor reci sau calde. Același lucru spus de Jack devine revelatie. 
Mii de utilizatori aprobă, felicită, distribuie. E un întreg festival. Pe mine nu mă încântă, mă sperie și asta evident e o problemă. Dacă ceva nu e în regulă cu mine? 
Într-o dimineață am făcut greșeala să comentez. Festival! Mi-am dat seama imediat că între deranjarea unui ritual și stârnirea unui cuib de viespi există o asemănare izbitoare. Izbitura e verbală și consistentă. 
Vibrația nu vine de la răspunsurile mecanice, rapide si parțial corecte. Nervul sensibilizat se manifestă cu mâna tremurând de indignare pe taste, se amesteca literele și invectivele, ce mai? – incandescență ca la o coridă.
Asta pățești când nu găsești cuvintele potrivite, ca Jack. “O pierdere pentru cultura locală” a declarat influencerul deunăzi, anunțând închiderea cinematografului Mara din S. din cauza datoriilor acumulate. “Dacă era important pentru cultura locală, de ce nu avea spectatori?” – aș fi întrebat eu și dădeam din nou în bară. Degeaba, n-ai prismă, stai pe Temu si taci.
Taci, fiindca oricât te-ai strădui, vei rămâne anonim. “Cine ești tu să se uite lumea în gura ta?” am fost întrebat odată. Așa e. Sunt nimeni. Dar Jack? Cine e Jack? Întrebare interzisă. Jack e Jack și basta. Curios din fire am întrebat: “Cine l-a făcut pe Jack să fie altfel decât noi?” și m-am trezit în politică, unde nu e mai bine. Am revenit rapid la social media. În rețea parcă mai plutește speranța. În politică e clar că se termină prost.
Pe Facebook politica se numeste algoritm. De când am citit putin despre logica în patru pași a algoritmului mă simt ca bravul soldat Svejk. Mai ales când mă gândesc că habar n-avem cum functionează, deci suntem executanții perfecți. Cine scrie scenariul? Mai contează? Atâta vreme cât nu-l scrii tu… Dar mă consolează faptul ca nici Jack nu-l scrie. E și el o jucărie, doar cu alt cod de bare. Și orice jucărie se satură la un moment dat să mai fie jucărie, dar n-are de ales. Se numește destin.