Nu ne pricepem sa fim scafandri

În republica socialistă toate începeau cu un citat, de la lucrarea de grad la articolul pe care îl scriai pentru ziarul local. Articolul era sarcină de partid, gradul era un ban în plus la salariu, iar citatul nu putea fi decât din Ceaușescu. Unii mai speriați de felul lor căutau disperați citatul, alții mai îndrăzneți îl inventau. Era același lucru fiindcă oricum nu-l citea nimeni. Cu timpul s-a pierdut și amintirea socialismului iar eu am crezut ca am scăpat de citate. Doamne, cât pot fi de naiv.

Mai vorbesc cu oamenii să nu spună că la bătrânețe m-am sălbăticit de tot. Oricum oamenii spun ce vor ei, nu contează ce faci. Au un apetit nemaipomenit pentru vorbit. E mare criză de ascultători. Aproape nimeni nu mai e dispus să-l asculte pe celălalt. Am ales această variantă, ascultând de legile pieței: cererea și oferta. Oferta mea: sunt dispus sa ascult. E nemaipomenit câte lucruri pot spune oamenii despre ei, crezând că vorbesc despre alții. M-am gândit să întemeiez o disciplină cu titlul: clasificarea indivizilor după discursul pe care il oferă voluntar. Evident că nu m-am apucat niciodată de treabă. Cine vă avea răbdarea să citească cel puțin introducerea la acel studiu?

Ar fi simplu sa clasificam indivizii, acordându-i fiecare tip de personalitate o culoare. Galben – invidioșii. Ei se războiesc cu persoane la care oricum nu ajung niciodată. Îi terfelesc de zor fiindcă ei, incriminatii, fac ceea ce acuzatorul ar vrea să facă, dar n-a reușit. Roșu – frustrații. Viața lor se compune din alegeri greșite și proiecte eșuate. Ei sunt supărați pe toata lumea, oricum și oricând. Sunt gata să distrugă totul în jur. Dacă lor nu le-a ieșit, să-i ia dracu’ pe toți. Albastru – depresivi. Plânf din orice motiv, cu sau făra lacrimi. Nu fac nimic fiindcă oricum se termină prost. Ei știu asta dinainte.

Mai sunt culori, le las cititorului, nu e frumos să epuizez subiectul, mi se va spune că vreau să le știu pe toate. Evident că nu le știu. E mai bine așa. Cei care le știu pe toate se cheamă radicali. Din ăia politici, nu radicali din matematică. Radicalii au o soartă vitregă. Ei sunt obligați de radicalismul lor să ia totul, ori nimic. Adică sunt oamenii care nu știu sa împartă. E greu sa iei totul. Dacă reușești, vei deveni inamicul public numărul 1. Vei fi de vină la tot și la toate. Pentru ca toate sunt la tine. Cel puțin așa zice reclama. Din cauza asta a pățit-o Ceaușescu. N-avea cum să le facă el pe toate, dar toate sa făceau în numele lui. De aceea oamenii nu se mai înțeleg între ei. Nu pot avea toți dreptate, așa cum nu încap pe ușa liftului toți odată. Urmează busculada, nervi, înjurături și mai mult radicalism. Din dilema asta nu ne scapă nimeni, iar noi nici nu vrem sa scăpăm de teama ca dacă nu ne mai certăm ne vom plictisi.

Morala fabulei e simplă: democrația îți da libertate, dar nu-ți ia problemele. Tu ramâi liber cu ele, nu mai e ca înainte când aveai scuza ca n-ai încotro. Acum ai, dar asta nu te ajută.

Mai rămâne să găsesc o categorie pentru textul ăsta care seamănă îngrijorător cu o predică. Seamănă, dar nu e. Predicile sunt despre morală. Realitatea nu are așa ceva. În balta realității ori ții capul deasupra apei, ori te scufunzi. Și noi nu ne pricepem să fim scafandri.