Istorie  ·  Bistrița  ·  1848

Andrei Mureșanu,
un destin nedrept și tragic

Deși ai carte, nu ai întotdeauna parte.

de Alin Cordoș  ·  16 noiembrie 1816 — 12 octombrie 1863

Născut la 16 noiembrie 1816 în Bistrița, într-o casă marcată de truda zilnică a unei familii modeste de țărani, Andrei Mureșanu a înțeles de timpuriu că singura fereastră către lumină era cartea. În întreaga sa viață, Andrei Mureșanu a dat adevărate bătălii pentru supraviețuirea sa și a familiei, dovedit și în acest caz faptul că, deși ai carte, nu ai întotdeauna parte. La 47 de ani distanță, în noaptea de 11 spre 12 octombrie 1863, la Brașov, se stingea în tăcere Andrei Mureșanu, lăsând în urmă o familie în mizerie și un manuscris neterminat.

Destinul său nu a fost doar nedrept, ci de o cruntă, revoltătoare obtuzitate — aceeași obtuzitate cu care o societate adesea surdă își consumă vizionarii, pentru ca abia mai târziu să le sculpteze chipul în bronz.

Copilăria și formarea

Primele taine ale slovelor le-a deslușit pe Valea Rognei, sub îndrumarea bătrânului grănicer Dănilă Doboș — o figură patriarhală ce i-a sădit în suflet demnitatea aspră a ținutului grăniceresc. Au urmat școala săsească din Bistrița, unde rigurozitatea germană i-a format disciplina gândirii, și liceul piariștilor, unde mintea sa ascuțită s-a impus cu o maturitate timpurie. La Blaj, în cetatea de cultură a Școlii Ardelene, a aprofundat teologia și filosofia, ocrotit și îndrumat de profesorul Nicolae Marin.

Tot la Blaj s-a legat și prietenia providențială cu George Barițiu. Când Barițiu a fost chemat să conducă școala românească din Brașov, l-a tras după sine și pe tânărul Mureșanu. Așa a ajuns Andrei dascăl la poalele Tâmpei, în 1838. În scurt timp, a trecut la gimnaziul românesc și a început să trimită versuri și rânduri polemice către „Foaia pentru minte, inimă și literatură”. La Brașov, aerul era dens de idei mari: i-a întâlnit pe Grigore Alexandrescu, pe Heliade Rădulescu, pe Bolliac, Bolintineanu și Alecsandri. În contact cu suflul lor romantic și patriotic, fibra sa poetică a căpătat forță și contur.

1848 — Momentul astral

Momentul astral al vieții sale a fost, fără îndoială, anul 1848. În vâltoarea revoluției, ca membru al delegației brașovene la Marea Adunare de la Blaj, Mureșanu a simțit pulsul viu al Câmpiei Libertății. Acolo, pe o linie melodică veche, de cântare bisericească — „Din sânul maicii mele” —, s-a născut poemul „Un răsunet”. Acel marș solemn, pe care Nicolae Bălcescu îl va numi pe drept cuvânt „Marseilleza românilor”, a devenit crezul unei întregi generații și, peste decenii, imnul național al României.

„Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, / În care te-adânciră barbarii de tirani!”

— Andrei Mureșanu, „Un răsunet” (1848)

După revoluție: uitarea

Dar istoria are accentele ei de răutate: după ce i-a smuls poetului cântecul nemuritor, l-a abandonat în praful grijilor mărunte dar care dărâmă orice suflet cât ar fi el de nobil. În anii de după revoluție, la Sibiu, lucrând ca translator funcționăresc și colaborând la „Telegraful Român”, Mureșanu a căutat să trezească prin cultură și bun-gust un public încă needucat. Lirica sa a rămas fidelă idealului pașoptist, impregnată de o melancolie gravă, ardelenească.

Spre sfârșitul vieții, bolnav, s-a refugiat în traduceri — a tălmăcit din „Nopțile” lui Edward Young, a încercat pagini din Tacit și a alcătuit o gramatică a limbii române scrisă în germană.

Anul 1861 i-a adus o pensionare forțată, iar pensia de mizerie abia dacă acoperea pâinea de toate zilele. Într-o încercare disperată de a-și salva familia de la ruină, în 1862 și-a adunat versurile într-un volum pe care l-a tipărit pe cheltuială proprie, sperând că vânzarea cărții îi va asigura traiul. Răspunsul societății a fost o tăcere rece. Cărțile au zăcut în depozite. În paginile „Gazetei Transilvaniei”, poetul a publicat apeluri dureroase, aproape umilitoare, cerșind atenția unui public care fredona pe străzi „Deșteaptă-te, române!”, dar refuza să cumpere cartea celui care îl compusese. Singurul gest de solidaritate a venit de la asociația ASTRA, care i-a acordat un premiu de 50 de galbeni — o picătură de alinare într-un ocean de lipsuri.

Sfârșitul

Când s-a stins, în acea noapte de toamnă târzie din 1863, a lăsat în urmă o soție îndurerată, Suzana, un fiu adolescent — Gheorghe, elev în clasa a VII-a — și o fetiță de numai unsprezece luni. Ca o ironie amară a sorții, cortegiul funerar a fost uriaș: mii de oameni, dascăli și elevi cu torțe aprinse în mâini au luminat ulițele Brașovului pentru a conduce la groapă sicriul poetului.

O paradă somptuoasă pentru un om pe care aceeași comunitate îl lăsase să moară de foame și de frig. Aceasta a fost măsura obtuzității unei epoci: torțe la căpătâi pentru mort, dar nicio lumânare aprinsă la timp pentru cel viu.

Repere

Text: Alin Cordoș  ·  Articol publicat în memoria lui Andrei Mureșanu