Povestirile Dorei (2)

Capitolul 2

Pe băieți îi crescuse Dinu singur. Mama lor murise la naștere, așa le spusese, și  Dinu nu s-a mai recăsătorit. ” În casa asta nu este locul unei femei care să nu-mi iubească băieții” spunea dacâ era întrebat. S-a mutat cu ei în casa bunicilor lui, o casă mare, la marginea orașului, cu mult, foarte mult teren de jur împrejur unde le-a făcut băieților un loc de joacă, o mică piscină și, mai la capătul terenului, un lac unde i-a învățat să pescuiască. Viața pe care o trăis înainte de a-i avea pe băieți, îi era acum străină.

Dinu venea dintr-o familie de ofițeri. Era înalt, frumos, carismatic, vorbea blând și molcom și era plăcut de toată lumea. 
Nici nu se pusese problema pentru părinții lui să nu urmeze o carieră militară. Făcuse toate studiile pe care trebuia să le facă,  avea toate gradele pe care trebuia să le aibă și lui tot nu-i plăcea meseria lui. El și-ar fi dorit să deseneze cărți pentru copii.  S-a revoltat cum a știut. A început să bea mult, nu-l interesa nimic, avea câte o iubită nouă în fiecare săptămână. Prietenii lui de pahar erau deja divorțați și pentru Dinu asta era un motiv suficient de bun să nu-și dorească să se căsătorească. Se obișnuise cu viața lui boemă și îi plăcea. Avea patruzeci și cinci de ani când a întâlnit-o pe Alexia într-un bar și Dinu s-a îndrăgostit pe loc. Era mult mai tânără decât el, cu peste douăzeci de ani. Dar Alexia avea ceva ce îl făcea să nu poată renunța la ea, cum o făcuse cu atâtea femei înaintea ei. Când i-a spus că este însărcinată, nu a mai râs ca altă dată, nu a spus “ești sigură că eu sunt tatăl?”, nu a spus că el nu-și dorește nici soție, nici copil. Nu a spus nimic din toate astea. A cerut-o de soție.

Nimeni nu și-l putuse imagina pe Dinu la casa lui. Nu mai mergea la crâșmă, nu se mai întâlnea cu prietenii lui de pahar, viața lui întrase pe un făgaș pe care nimeni nu îl prevăzuse. Când s-au născut băieții, Dinu a simțit ceva ce nu mai simțise până atunci. Era o fericire care îl copleșea. Când îi lua în brațe simțea că totul în jurul lui dispare. Apoi il cuprindea o teamă. Teama să nu pățească băieții lui ceva.

Când a rămas singur cu băieții, a decis să se pensioneze, s-a mutat cu ei în casa bunicilor lui. Părinții lui au vrut să îl ajute,.
-:Voi aveți grijă de voi, v-am dat destule bătăi de cap până acum, nu vă mai încărcați cu grijile mele. Ați tras destul. E datoria mea.
– Dinu, are să-ți fie greu de unul singur.
– Mă descurc. 
Toți vecinii îl admirau. Mai ales vecinele. Băieții erau curați, cuminți, iubiți. Se împrietenise cu toate doamnele de pe stradă și le cerea sfatul când avea nevoie și ele se înghesuiau să îl ajute. Toate. – Altul în locul lui și-ar fi luat o altă nevastă, dar el, uite, cât de frumos îi crește singur. Bietul om. Să-ți moară nevasta la naștere. Ce dramă!

Dinu nu vorbea niciodată de Alexia. Băieților le-a spus că a murit la naștere, dar niciodată mai mult și ei nu întrebau. Să nu deschidă o rană nevindecată încă în sufletul tatălui lor. Deși,  uneori, plângeau din bun senin și Dinu știa. Odată, aveau vreo șapte ani, Călin i-a spus printre sughituri
– Poate că dacâ nu mă mai nășteam și eu, mama ar fi trăit și măcar Adrian ar fi avut mamă. 
Atunci  l-a durut. A început să inventeze povești cu mama lor, povești frumoase, pe care li le spunea băieților înainte de culcare. Pusese și o fotografie a Alexiei lângă ei. În fond, era mama lor.

Era într-o seară târzie de toamnă în când la ușa lui a apărut Alex, fratele Alexiei. Dinu a încremenit. Nu-l mai văzuse de ani buni. Arăta jalnic, era murdar, netuns și nebărbierit și mirosea îngrozitor. – Dinule, sunt disperat. Lasă-mă să dorm în grajd, dă-mi o coajă de pâine, dar nu mă alunga.

Alex și Alexia crescuseră cu un tată bețiv și abuziv, înduraseră cât au putut și când nu au mai putut au plecat încotro au văzut cu ochii. Alexia l-a întâlnit pe Dinu. Alex a trăit pe străzi ani în șir. Acum îl lăsaseră puterile. Nu știa unde să meargă, așa că venise la Dinu.
– Fac orice îmi ceri. 
– Întâi hai să faci o baie. Apoi mănânci ceva și abia apoi vorbim.
Alex a rămas cu ei. Făcea de toate, era docil și nu cerea nimic. Cel mai mult îi plăcea să grădinărească și Dinu îi lăsase toată grădina pe mână. Alex era fericit.  Iar băieții aveau legume și fructe proaspete. Dar Dinu nu-l trata ca pe o slugă. În fond, era unchiul băieților.

Băieții aveau antrenament și ajungeau mai târziu acasă în seara aceea. Erau amândoi în bucătărie și pregăteau cina băieților când a venit Simina cu o farfurie plină cu clătite.
– Ce faceți bun de mâncare, i-a intrebat.  
– Băieții au zis că nu au mai mâncat de mult timp spaghetti. 
– Uite, le-am adus și eu niște clătite.
După ce a plecat Simina, Alex s-a așezat pe scaun și  a început să-și frângă mâinile.
 – Bun, ce s-a întâmplat? întrebă Dinu.
– Dinu,  trebuie să-ți spun ceva și nu pot, nu vreau să-ți spun.
  – Alex, noi doi am avut o înțelegere.
– Ai să te superi pe mine.
– Nu mă supăr, îți promit. Orice ai fi făcut, vedem cum putem repara. 
– N-am făcut eu nimic. Dar ți-am ascuns ceva ce trebuia să îți spun. 
– Nu-i nimic, îmi spui acum. 
– M-am întâlnit acum două săptămâni cu Elvira.  
– Elvira? 
– Este, de fapt, a fost prietena Alexiei. 
– Alex, nu cred că vreau să știu nimic nici de una nici de alta. Alexia a plecat într-o noapte, la câteva zile după ce s-au născut băieții și nu s-a mai întors. Mi-a lăsat un bilet pe o hârtie mototolită. “Îmi pare rău, nu pot!” Atât. Și nu am mai știut nimic de ea de atunci. Nu vreau să știu nici acum. Pentru mine Alexia este moartă.
–  Păi…Dinu, Alexia … Atunci a plecat în Italia,.nici eu nu am știut, te rog să mă crezi, nu mi-a spus, am aflat când m-am întâlnit cu Elvira. Au fost amândouă prostituate în Italia.  Dinu îl săgetă cu privirea. 
– Alex, te rog, nu vreau să mai aud niciun cuvânt.
– A murit, Dinu, a strigat Alex. Alexia a murit  Au găsit-o moartă sub un pod. 
Și atunci l-au auzit pe Călin urlând. Un urlet înfiorător, care a cutremurat casa.
Niciunul dintre ei nu auzise când intrase Călin în casă,  niciunul nu-l văzuse stând în pragul ușii, ascultând cu ochii mari și cu palmele lipite peste gură.

Au alergat după el. Stătea ghemuit în colțul camerei, privind prin ei, urlând, cum nimeni niciodată nu mai auzise vreun om urlând.
Dinu nu s-a iertat niciodată că așa a trebuit să afle Călin secretul. Secretul pe care el nu ar fi vrut să-l afle vreodată. Cum să le fi spus copiilor lui că mama lor i-a părăsit după ce i-a născut? Cum?! Era pregătit să ia vina asupra lui, decât să-i răspundă întrebărilor cu un adevăr care să doară. 
Dar Călin nu a mai întrebat. Niciodată.

Sfârșit