Povestirile Dorei (3)

Mai presus de toate

Dora Budăcean
Proză • Cluj * 2026 •

Caterina se trezise cu noaptea-n cap să gătească toate bunătățile, așa, ca pentru o zi de sărbătoare. Pentru ea era sărbătoare. Marcu se întorcea acasă

O chema Ecaterina, ca pe toate femeile din familia ei, un obicei care nu-i plăcuse niciodată. Își spusese Caterina de mică.
Nu-și spunea nici Ecaterina nici Cati.
Ecaterina o chemase pe bunica ei, o femeie masivă, rea și cu o voce ca un tunet. Nu auzise o singură vorbă bună din gura ei. Bărbatul ei murise în război, rămăsese văduvă, și parcă lumea întreagă era vinovată de suferința ei.
Vaduve erau jumătate din femeile satului, dar doar Ecaterina se acrise la suflet ca zeama de pe varză.
Mama Caterinei era Cati. Nu-i ieșea din cuvânt Ecaterinei.
Se măritase cu Ionel, așa cum a vrut Ecaterina  Ionel venea dintr-o familie înstărită, cu mult pământ, dar era cam încet la minte. După ce le-au luat pământul si toate acareturile, au rămas fără nimic, așa că s-au mutat cu Ecaterina în casă. Pe Cati n-o lăsa să facă nimic, orice ar fi făcut nu era destul de bine pentru Ecaterina. Cati mai ștergea praful prin casă, dar doar dacă îi spunea Ecaterina să îl șteargă.
Altfel, nu putea face nimic de capul ei. Apoi, când avea Caterina vreo treisprezece ani, Ionel a murit. Lucra în fabrica din orașul vecin, ca mai toți bărbații locului pe vremea aceea, și într-o zi li s-a spus că a avut loc un accident și Ionel murise. Ecaterina l-a blestemat că nu fusese bun de nimic toată viața. 

– Măcar ai scăpat de-un  prost, i-a spus lui Cati, de parcă ea și-l alesese. Acuma de ce plângi? Ce, eu am plâns când a murit tată-tău? N-am plâns, mi-am văzut de treabă. Adună-te, că ai un copil de crescut. Eu sunt bătrână deja, cât crezi că mai pot ține casa asta? Și tu nu ești în stare de nimic. Că te-am ținut în puf toată viața, aia e. 

Cati plângea toată ziulica. Nu după Ionel, după viața ei risipită. Când nu plângea,  stătea lată în pat, zăcea și,  dacă o întrebai, spunea că se simte sleită de puteri. Apoi, s-a împrietenit cu o vecină care a convins-o să se pocăiască și Ecaterina parcă luase foc.

– Că atâta minte ai, ce să-i faci! Nu mi-a fost destul că te-ai măritat cu prostul satului, acum te-ai încârdășit cu Veta, aia de a fost curva satului. Vai de capul tău, praful se alege de tine când mor eu. Ecaterina a murit într-o joi dimineața. Caterina avea deja șaptesprezece ani.  

Caterina deschise cuptorul și cozonacii creșteau frumos. Făcuse cozonaci cu mac, așa cum îi plăceau lui Marcu. Se grăbea. Ilinca trebuia să vină de la școală și trebuiau să fie gata toate pe când venea Marcu. O sunase Irina să-i spună că au pornit spre casă și, după cum socotise ea, pe la vreo cinci-șase după-masă trebuiau să ajungă. Era nerăbdătoare. Au trecut șapte ani de când îl aștepta.

Pe Marcu îl cunoștea din totdeauna, dar niciodată nu i-ar fi trecut prin cap că se va mărita cu el. Era unul din acei băieți care făceau legea în sat. Dar, balul acela Marcu a invitat-o la dans. Au petrecut seara împreună și Caterina s-a mirat, că nu era nici pe departe una dintre frumoasele satului. Marcu era un băiat frumos, înalt și bine legat. Lucra în mină, el și mulți dintre bărbații satului, că așa se și dezvoltase orașul de lângă satul lor. Acum avea cartiere cu blocuri și încă vreo două fabrici. Dar lui Marcu nu-i plăcea să locuiască la oraș, făcea naveta. Nici nu era greu, orașul era la vreo șapte kilometri de sat. Vara mergea cu bicicleta.

În noaptea aceea Caterina a rămas însărcinată. Nu i-a spus lui Marcu. 
– Asta este, și-a zis. M-oi descurca eu, cum s-au descurcat atâtea femei pe lumea asta. Doamne, bine c-a murit Ecaterina, că mă spurca de nu mă mai spălau toate apele.

Într-o seară Marcu a venit la ea acasă. Era îmbrăcat frumos, curat și bărbierit. 
A venit și cu un buchet de flori pentru Cati. Dar Cati era la adunarea pocăiților, acolo unde o găseai mai repede decât acasă.
– Păi, bine tu, Caterină, să aflu de la alții?
Caterina a tăcut. Nici nu știa ce să spună.
– Atunci, uite cum facem. Ne luam cu acte. Eu nu vreau să mă râdă lumea. Familia este mai presus de toate pentru mine și copilul meu nu crește fără tată.

Caterina nu-l iubea și știa sigur că nici Marcu nu o iubește pe ea. În plus, lui Marcu nu-i prea stăteau bine ochii în cap. Se iubise cu toate fetele din sat.
– Nu știu ce să zic, Marcu. A fost greșeala mea, eu trebuie să o descurc  
– Păi, ce, ai fost singură? N-ai fost. Așa că nu mai are rost să vorbim aiurea. Că pe mine așa m-a crescut tata, să respect omul de lângă mine și să nu-mi bat joc de nimeni. Așa să știi!
S-au căsătorit. Marcu s-a mutat în casa lor. Casa era mare și frumoasă, dar se vedea că lipsise o mână de bărbat la casa aceea, așa că Marcu s-a apucat de reparat tot ce era de reparat pe lângă casă încă din prima zi.
Părinții lui Marcu nu erau avuți, erau harnici și muncitori, nimeni nu avusese o vorbă rea de spus de ei, dar casa lor era mică și locuiau în ea șase suflete. Pentru el, casa asta părea un palat.

Caterina știa că Marcu nu o iubește, doar nu era bătută în cap, dar Marcu se purta frumos cu ea și, mai ales, nu ducea lipsă de nimic.
– Pentru mine, Caterină, familia a sfântă. Nu am să ridic niciodată mâna asupra ta. Așa m-a crescut tata. Ăla nu e bărbat care lovește o femeie. Nu zic că nu oi mai calcă în străchini, dar să fii sigură că, orice-ar fi, eu tot acasă mă întorc. 
Când s-a născut Irina, fata lor, Marcu a făcut petrecere mare.
– Lasă, Caterină, i-a spus, că noi nu am avut nuntă ca oamenii. Acum să știe lumea că ni s-a născut fata, cea mai frumoasă fată de pe pământ. 
Era tare fericit. Irinuca lui, era tot ce avea el mai scump pe lume. O răsfăța, dar era și destul de strict cu ea. N-o lăsa de capul ei.
– Tu trebuie să înveți, draga tatii, să ai o viață frumoasă. Noi facem tot ce este nevoie, tu numai să îți vezi de treabă.  
Irina a învățat, a făcut și facultate și Marcu nu-și mai încăpea în piele de mândru ce era.

Când a venit Petru să o ceară de soție a suferit ca un câine. Nu s-a arătat, văzuse fericirea de pe fața Irinei, dar toată noaptea s-a plimbat prin curte, vobind singur. 
Pentru era jandarm. Era un băiat frumos și Marcu îl știa de mic. Tatăl lui fusese coleg cu el în mină, murise într-un accident stupid, doisprezece oameni au murit atunci. Marcu nu era atunci în mină, dar a lucrat cot la cot cu toată echipa,  trei zile și trei nopți, până l-au scos și pe ultimul de sub dărâmaturi. A fost supărat câteva luni, nimeni nu îi întra în voie. Mergea cât de des putea la mama lui Petru, Oana o chema, era o femeie frumoasă, ce-i drept, dar el mergea să o ajute. Rămăsese singură cu doi copii. Așa s-au înțeles între ei, toți colegii celor morți, să le ajute familiile, care cât și cum putea.
Marcu mai rămăsese și peste noapte la Oana, dar asta până s-a încurcat cu Damian, un alt coleg de-a lui. Marcu i-a spus atunci Oanei că Damian nu este omul potrivit pentru ea, dar i-a râs în față și de-atunci Marcu nu s-a mai dus deloc pe la ea. Auzise ceva povești că Damian o cam bate, dar el nu s-a mai băgat. Îi mai spunea lui Damian când se întâlneau că nu e bine ce face, dar Damian îi spunea că nu e treaba lui cum trăiește el cu Oana. Și avea dreptate. Nu era treaba lui.
Pe Petru îl iubise în felul lui Îi era milă de el. Era un copil plăpând și bolnăvicos. Dar uite că se făcuse ditamai bărbatul acum. 

Într-o seara a găsit-o pe Caterina plângând cu capul pe masă. Nu o mai văzuse plângând niciodată. S-a apropiat încet de ea, i-a pus mâna pe umăr și a întrebat-o blând
– Ce s-a întâmplat tu fată? Ai pățit ceva? E bolnav cineva? Doamne ferește, a murit cineva? 
Dar Caterina nu se oprea din plâns. A ridicat-o de pe scaun și a ținut-o în brate,  o mângâia și spunea încet: 
– Gata, sunt aici lângă tine, liniștește-te, nu mai plânge.
Când s-a mai liniștit, si-a ridicat capul de la pieptul lui, s-a uitat în ochii lui și a  spus
– Petru o bate pe Irina. Marcu a strâns din fălci și a tăcut. Dar își făcuse de atunci un obicei. În fiecare seară, de fiecare dată la altă oră, mergea la Irina acasă să îl ducă bunătăți făcute de Caterina. Ba clătite,  ba plăcinte, ba brânzoici, tot ce-i plăcea fetei lui. Irina lucra deja în oraș, avea mașină nu era greu, dar tot ajungea târziu acasă. Când s-au căsătorit, Marcu le-a cumpărat casa unora de au murit și nu mai aveau decât niște nepoți îndepărtați și le-a făcut din ea o frumusețe de casă. Nici nu era departe de ei, doar la vreo cincizeci de metri. Ilinca, fiica Irinei avea deja trei ani și Marcu a convins-o pe Irina să o lase la ei.
– Ce rost are să o chinui cu trezitul în fiecare dimineață să o aduci la noi? Mai bine las-o să stea cu noi. Avem noi grijă de ea până merge la școală. Tu vezi-ți de ale tale să nu-ți pierzi serviciul.  Petru nu s-a opus.

În seara aceea s-a dus să-i ducă Irinei clătite cu gem de caise, cum știa că-i plac. Când s-a apropiat de ușă, l-a auzit pe Petru strigând.
– Știi bine de ce te bat, nu mă mai întreba! De-aia te-am și luat de nevastă, ți-am spus, ca să mă răzbun pe Marcu. Și nu mă las până nu îl distrug. Să sufere și el cum am suferit eu. 
Și pleosc, poc, se auzeau loviturile.
Marcu a izbit ușa de perete și a intrat urlând ca un leu..
– Ce zici tu, mă, Petre?! 
– Să taci, că este numai vina ta! Dacă tu nu ne părăseai,  mama nu îl aducea pe Damian în casa noastră și nu sufeream cât am suferit 
– Mă, nenorocitule, dacă chiar vrei să te bați cu cineva, apoi, hai, bate-te cu mine!  Adică ce-ai crezut tu, mă, că eu îmi las familia mea pentru voi?   Mă-ta a fost proastă, așa cum bag sama că ești și tu. Da’ cum v-ați gândit voi că îmi las familia? Cum? Mi-a părut tare rău că ai îndurat tot ce ai îndurat din cauza lui Damian, chiar mi-ai fost drag. Eu i-am spus mă-tii să nu se-ncurce cu Damian, că știam ce hram poartă, dar nu puteam face nimic mai mult. Nu erai copilul meu, Petre! Dar pot face acum. Pot să mă asigur că nu o mai bați pe Irina în viața ta. Că nu mai bați pe nimeni, nenorocitule!
A aruncat clătitele, a ridicat bâta în care se sprijinea, o bâtă groasă, noduroasă, cu care se mai ajuta la mers de când își rupsese piciorul, tot în mină, și îl lovi pe Petru, cu toată puterea, peste mâna stângă, atât de tare că i-a auzit oasele cum au trosnit. Apoi l-a lovit și peste cealaltă mână și l-a tot lovit până i-a rupt toate oscioarele de la mâini. 
– Na, nenorocitule, acum n-ai s-o mai lovești pe fata mea câte zile vei trăi, om de nimic ce ești! Irina, adună-ti hainele și du-te acasă. Zi-i lui Caterina să mă ierte. Și sună la salvare și la poliție. Eu rămân aici să îi aștept.

Caterina îl aștepta acum să vină acasă. Nu îl iubise în primii ani, dar acum îl iubea cu toată ființa ei. Și era tare mândră că el, dintre toți, era bărbatul ei. I-a spus atunci că pentru el familia este mai presus de toate, i-a promis, s-a ținut de cuvânt și a plătit pentru asta cu șapte ani din viața lui. 

Bistrița, 2026 — Conexiuni
Dora Budăcean

Dora Budăcean

Proză • Poezie

mai presus de toate
Ficțiune




Viața e mai inventivă decât literatura.

Lasă un răspuns

Descoperă mai multe la Nösnerland

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura