Motanul d-lui Țuculescu trage concluziile (video)

Autorul (Radu Țuculescu, n.n.) se explică la Sighet unde gazdele (poetl și editorul Ion Mariș și Alexandru Culac, autorul înregistrării video) au reușit să-l tragă de limbă, dar nu prea mult. Misterul persistă. În final apare și motanul în persoană, iar concluziile duc toate spre o nouă carte. Suntem cu ochii pe ecrane să nu pierdem fazele următoare.

Păreri despre păreri

Singurul om care a trebuit să trăiască zi de zi cu mine și să mă suporte exact așa cum sunt, am fost eu  Scriu la persoana întâi pentru că nu-mi permit să judec și să emit păreri despre nimeni altcineva decât despre mine. Mi-am călcat principiile, dar numai pentru că sunt tare mândră de el, scriind despre colegul meu din facultate care s-a pensionat anticipat și visul lui este să se uite, până amețește, la filme de Crăciun pe Diva. E visul lui. Bizar, pentru unii. De ce ar fi bizar să te uiți la Diva? Nu e masculin?  Corect. Masculin este să bei bere, să te uiți la fotbal, să toci semințe și să râgâi zgomotos. Altfel, nu. La fel cum, la filmele de pe Diva se uită exclusiv femeile. Altcineva, nu. Si cine a decis asta?!  Colegul meu, că nu am spus și asta despre el, a scris un volum de poezii. Decepțiile lui, sunt doar de el știute. A clacat, doar el stie cum și de ce. Însă a fost nevoie de un singur om să creadă în el, așa dărâmat la pământ cum era, să-i întindă o mână, fără să-l judece, fără să îi pună etichete și, mai ales, fără să îi spună ce ar fi făcut în locul lui, ca el, omul acela dărâmat să se ridice și să renască. Pentru că asta a făcut. Apoi și-a crescut copilul frumos, pentru că și asta a făcut. Iar dacă acum vrea să se uite la filmele de pe Diva, e dreptul lui, televizorul lui și timpul lui. E bizar? Poate pentru cine-l judecă. Dar nu pentru el, care și-a învins demonii, care a răzbit acolo unde alții se afundă și care acum mai vrea doar să fie lăsat să se uite la filmele de pe Diva. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă i s-ar fi întors spatele. Pentru că, și spun asta cu tot regretul, așa se întâmplă de obicei când cineva greșește, celorlalți li se umflă toți mușchii pe ei și le cade limba dacă nu trântesc niște răutăți nefiltrate de rațiune. Iar dacă rațiunea atâta poate, să scoată niște răutăți pe gură, nu se numește ratiune ci superioritate închipuită față de cel care a greșit și incapacitate de înțelegere și acceptare a unui fapt; oricine poate greși, chiar oricine. Zilele trecute, un prieten a scris ceva pe FB și un altul s-a ofensat rău. Până aici nimic deosebit. Doar că a cerut păreri exprimate în scris despre ce a scris celălalt pe FB. De ce mi-aș da eu cu părerea despre ce a vrut altcineva să zică sau ce am înțeles eu că a vrut să zică, sau să spun ce mi se cere să spun? Nu știu. Omul o fi băut o țuică, sau pur și simplu așa a crezut el în acel moment, poate nici nu a crezut, a scris mecanic, dar să-l pun eu la zid în numele altcuiva, asta este bizar. Eu am crezut tot timpul că absolut orice dispută se rezolvă față în față, așa, bărbătește, cu curaj. Cineva s-a ofensat sau s-a jignit din vina mea, pun cărțile pe masă, ca să să nu ajung să mi se pună cuvinte nespuse în gură, am tranșat problema, discutăm, poate ne și certăm puțin, depinde de om, dacă e nevoie, îmi cer scuze,  dar am rezolvat-o atunci și acolo, pe loc. Sau așa îmi place mie să cred. Când eram mică veneam mai mereu plângând în casă de la bătăile încasate de la băieți. E drept că și eu îi sâcâiam. Sătul, tata mi-a spus că dacă mai vin plângând în casă că am fost bătută, mă bate el până mă ascultă cu urechea. Nu părea dispus să îi apostrofeze pe băieți, ba mai mult, m-a amenințat cu încă o bătaie. Cum nu mi-a surâs absolut deloc perspectiva, am hotărât că e momentul să îmi rezolv singură problemele. Apoi, tata nu mai prididea să facă frumos și să-și ceară scuze mamelor care se perindau cu odraslele bătute pe la ușa lui. Dar eu nu am mai venit plângând în casă, niciodată. Normal că nu mă mândresc cu asta, dar atunci am învățat să rezolv lucrurile pe loc. Nu cu bătaie, că nu se face, dar față în față, cu curaj. Nu doar că nu sunt perfectă, dar sunt și plină de defecte. Asta sunt eu. Și îmi asum. Alții pot să fie exact așa cum vor ei, să spună ce vor ei, dar să-și asume. Altfel, părerile le sunt doar păreri. Un fel de scuipă și fugi.

Szell Sandor: Heléna



Megszokott dolog, hogy mindig, mindenhonnan lekések... 
Mire a kiállitásra érkeztem, már mindenki csoportokba gyülve diskurált. Semmi gond, gyorsan készitettem pár fényképet, mikőzben a festőművész utám fürkésztem....
Szóval itt van mindenki...polgármester, iskolaigazgatók, helyi művészek...
Miközben a kiállitó művésszel beszélgettem, megakadt a szemem egy ismeretlen nőn.
Szerintem a legsikertelenebb festményt tanulmányozta. Egy füstben lebegö torz sárga épület. Nem tudtam levenni a szememet róla. Gyönyörü barna haja gyürükben hullott a vállára. Annyira elkápráztatott ez a látvány, hogy már nem is figyeltem mit mond a művész. Szerencse a jó tulajdonságomnak, hogy mindig bekapcsolom a felvevő készüléket.
Ahogy alkalmam adódott rá, odamentem és probáltam megtudni ki is ő.
- Jó estét hölgyem. Vas Tibor vagyok, a helyi kúlturlap főszerkesztője.
Felém fordult és egy szomorú mosolyal csak annyit mondott:
- Heléna.
Akkor láttam meg a szemeit.. a legszebb barna szemek amiket valaha is láthattam... Valami megrázott. Ezek a szemek annyira ismerösek voltak. Valami hidegség futott át a hátgerincemen és valósziüleg nagyon hüjje képet vágtam.
- Örvendek hogy megismertelek, mondta és visszafordutl a festményhez.
Na ez jó volt főszerkesztő úr, szépen letessékelt. 
Még pár percet társalogtam a jelenlévökkel, aztán indultam is hazafele gondolván hogy még az este folyamán megirom a beszámolot.
De ez a rejtélyes Heléna befészkelte magát az eszembe... Bosszantot nagyon a gond hogy annyira ismerös. Vajon hol láttam én ezeket a szemeket ?
 Iskolás koromban nagyon szerelemes voltam egy lányba, de soha nem volt merszem ezt bevallani. Neki voltak még ilyen gyönyörü barna szemei...Milyen rég volt, el is felejtettem. Majdnem levertem egy nőt a járdán.
- Tibi, megint álmodozol?
- Bocsánat Enikö, tudod milyen figyelmetlen vagyok, azért is nem járok autoval.
Ezen jót nevettünk. Elmondtam neki hogy a kiállitáson voltam és most sietek megirni a beszámolót.
-Találkoztál Gyöngyivel? – kérdezte.
-Melyik Gyöngyivel?
- Hát  Gyöngyivel, a volt „szerelmeddel”. Öregszel barátom, öregszel – mondta nevetve.
- Zagyvákat beszélsz Enikö, Gyöngyiről nem hallottam semmit már évek óta, nincs is az országban.
- Az édesanyjával találkoztam a napokban és ö modta hogy Gyöngyi eljön a kiállitásra.
Úgy éreztem összeesek. Azok a szemek... ő volt.
Rohantam vissza mint a veszett, remélve hogy még ott találom. Nem volt szerencsém...
Lerogytam a lépcsőkre. Sirni akartam, üvölteni.... Miért hazudott? Miért nem mondta meg az igazi nevét? Miért voltam annyira felületes hogy nem próbáltam többet beszélni vele....Csak bámultam a járdát és halgattam hogy zokog a lelkem.
Nem volt bátorságom meglátogatni, ugyanúgy ahogy nem volt bátorságom évekkel ezelött bevallani a szerelmemet.
A festményt amit akkor nézett megvettem. Sokszor, a füstben lebegö torz sárga épület ablakábol két gyönyörü barna szem mosolyog rám... és ez mindig arra emlékeztet hogy amit nem teszek meg a maga idejében, meglehet hogy soha többé nem lessz rá alkalom.

De vorbă cu Ion Mureșan…

Ne sunăm din când în când fiindcă nu ne mai întâlnim ca pe vremuri...
L-am întrebat recent:
- Ioane, presupunând că eu, adică un țăran de la Sălcuța călătoresc la Cluj unde printre altele vreau să citesc revistele literare într-o cafenea așa cum se cuvine într-un oraș universitar. Cobor în gară și întreb: unde pot cumpăra Tribuna, Steaua, Apostrof... să mă așez cu ele în brațe la o cafea și să savurez licoarea împreună cu cultura?
- Păi... nu prea ai unde.
Așa este. Revistele literare (și nu doar ele) nu se mai vând la chioșcuri. De fapt, au cam dispărut și chioșcurile.
Atunci?
Atunci tot internetul ne salvează.
Ne place, nu ne place, toată lumea e cu telefonul în mână. Iar pe acel telefon ar putea citi și ceea ce scriu scriitorii noștri foarte mulți la număr. Nu e la mijloc nici o conspirație. Nici trecerea de la toboșarul satului la telegraf nu a fost o conspirație. Nici trecerea de la poștalion la autocar.
Mai există trăsuri trase de cai. Ele se închiriază pe bani grei pentru nunți și alte festivități. Au devenit un lux. Tot așa și revistele tipărite.
Cine se agață atunci de tipărituri? Cei care la orice sugestie legată de internet răspund cu: nu. Nu știu. Nu am. Nu mă pricep...
Poate ar fi mai simplu dacă unii s-ar apuca de pescuit...

Szell Sandor: Întrebare vs. Răspuns

Una dintre problemele majore cu care se confruntă omenirea în aceste zile, este legată de modul de a întreba și decepția răspunsului primit.
Analizând mai în detaliu, cel care pune întrebarea, o face raportându-se la anumiți parametrii strict personali. Bagajul cultural, nivelul de cunoaștere a problemei, convingeri personale sau politice.
De asemenea, cel care trebuie să răspundă, face referire la aceeași parametri...doar că din prisma propriei persoane.
Ceea ce, în mai mult de nouăzeci la sută din cazuri, nu corespund.
Astfel, numai o întrebare bine pusă poate primi un răspuns pe măsură.
Este exact, ca în anecdota cu cei doi călugări.
Într-o zi, un călugăr merge la starețul mănăstirii și-l întreabă:
    • Părinte, pot fuma și eu o țigară în timp ce citesc Biblia în curte?
    • Nu! – veni răspunsul.
Resemnat, călugărul își ia Biblia sub braț și coboară în curte.
Acolo, un coleg de-al lui, citește Biblia fumând relaxat.
    • Frate, dar tu cum fumezi? Ți-a dat voie starețul?
    • Da!
    • Păi și eu am cerut permisiunea și nu a fost de acord.
    • Ce ai cerut, mai exact?
    • Am întrebat dacă îmi permite să fumez o țigară în timp ce citesc Biblia.
    • Vezi...aici ai greșit. Eu am întrebat dacă îmi permite să citesc Biblia în timp ce fumez o țigară.
Concluzia vă aparține.