Tag Archives: Remember

Visele Tarotului. Arcana Majoră. Nebunul

In memoriam Radu Săplăcan

L-am zărit cu coada ochiului de-abia mijit cu mult înainte de a-l vedea. L-am visat coșmărește cu mult înainte de a afla despre somnul ca odihnă. De priceput, mă întreb adeseori dacă l-am priceput vreodată.

Ochii negri, de nepătruns ca spațiul dintre stele, te căutau adânc, sub carapacea despre care nu știai încă nimic. Îl așteptam, cred, la marginea unei prăpăstii cu câinele cărunt agățându-i-se de pantaloni, cu o desagă pe spate și o botă înflorită în mână. S-a ivit la intrarea într-o răscruce, cu o geantă plină de cărți, cu o nuia arcuită în priviri și cu buzele strânse oricând gata să zâmbească. Scurt, să zâmbească scurt, în timp ce se legăna nervos de pe un picior pe altul, dând din cap a cumpănire, cântărindu-te cu spațiul acela negru din priviri, fremătător, ca o spumă nedefinită, neînțeleasă și gata, în orice moment, să zămislească.

Am încercat să-l momesc cât mai aproape de mine, să mă prefac că îi cunosc jocul, să-l aduc înspre fricile mele cu curajul celui care nu are nimic de pierdut. A înțeles imediat că mugurii din fața lui recită din memoria altor flori doar despre adieri primăvăratice, se scaldă în brizele dimineții cu nonșalanța tinereții și adulmecă nectarul dimprejur sperând că lumina favorabilă a zilei îi va spori rodul înainte de vreme.

L-am întâlnit de multe ori în piață, jucându-și rolul cu măștile adevărului purtate pe rând prin mințile spălate de certitudini ale mesenilor, târgoveților sau ale trecătorilor curioși. L-am urmărit nu o dată până în crângul unde se retrăgea deseori, pe coama dealului cu flori. În jurul lui creșteau vlăstare puternice din specii trainice, pomi fructiferi cu poama dulce-acrișoară, viță de vie contorsionată pe araci nisipii și mustind visele vinului din amurg. Le vorbea fiecăruia limba, cea de nuc taninos, cea de salcie înlăcrimată sau de pin țepos însetat de gustul luminii de prânz.

L-am rugat să-mi asculte tăcerea. Mi-a răspuns într-o doară, pe limba lui tăioasă și cu zâmbetul scurt. În vocea lui licărea o nădejde, am simțit-o mult prea târziu, a celui care adună speranțele tuturor celor dispuși să-și înceapă cu adevărat începutul și să-și urmeze nebunia adevărului. Ochii lui se transformaseră în priviri aspre care se încolăceau în jurul cuvintelor, nu era loc de ezitări, de frici, de iluzii. M-a povățuit să încremenesc cât pot de repede și să-mi arunc privirea verde în spate, acolo unde viața trecuse, să îmi fac sabie din osul frunții și să o ascut între dinți, stropind-o cu lacrimile neputinței. Să despic apoi vrerea în două, din una să hrănesc Leviatanul din adâncuri, iar cu cealaltă să dau hrană aripilor de fluture. Apoi voi înțelege, poate, jocul cu arcane minore și majore. Cărțile nu sunt încă făcute, mi-a zâmbit scurt. Dar cum am să știu să fac asta? l-am întrebat cu glasul neînceput din care lipseau toate consoanele.

Timpul îl căutase între timp. Eu am rămas acolo, la poalele dealului cu flori, încremenit și verde, cu privirea pierdută în păienjenișul zilei, amurgindu-mă cu întrebări despre soarta jocului, despre cărțile din geanta nebunului și despre timpul dintre timpuri.

Marius Buculei

Când amintirile se întorc în prezent

Am crezut ani de zile că nazismul a fost oribil pentru toata lumea, chiar si pentru naziștii atrasi în această înfiorătoare capcană. Viața m-a învățat cu nu am dreptate. Asistăm la reinterpretări ale istoriei care mă înspăimântă. Din păcate subiectul este abordat de regulă de pe poziții politice, iar în politică adevărul se multiplică după numărul partidelor până nu-l mai recunoaste nimeni.

Ne rămâne literatura, de pildă jurnalul lui Steinmetz Aladar…

Amintiri suprapuse

Îl privesc și ochii mi se umezesc amintindu-mi de o vacanță la mare, la Eforie Nord. Era stațiunea care îi plăcea lui. Pentru că avea multă verdeață și pentru că prietenul lui de o viață, Gigi, era director la OJT. Mereu stăteam la hoteluri bune, unde de obicei erau cazați străinii. Era mâncarea bună, zicea mama. Noi, copiii, ne bucuram că beam Pepsi. Și că hotelul avea piscină.

Vacanța aceea însă a fost specială. După un infarct, tata vedea viața diferit. Nu înțelegeam atunci. Dar știu că a fost și un tată diferit în vacanța aceea. A stat o zi întreagă în piscină să o învețe și pe sora mea să înoate. Apoi, înota mândru cu noi în mare. Mama nu înota. De fapt, mama se temea de apă și de scările rulante. În mare, mama intra până îi ajungea apa la gelzne. Nici un centimetru mai mult. Și alerga bezmetică pe plajă, cu ochii pe noi, toți trei. Abia când ne vedea pășind din mare pe nisip, fața ei frumoasă redevenea frumoasă.

Într-o seară, tata ne-a dus la o terasă. Doar că, fiind deja un tată diferit, în vacanța aceea a refuzat să poarte altceva decât pantaloni scurți și cămăși sport. Așa că, nu l-au primit pe terasă fără cravată. Dar tata avea o carismă aparte și l-a convins pe chelner să îi dea o cravată. Și i-a dat. Poate că au băut un șpriț, mama și tata, nu știu sigur, mama nu bea șpriț, bea vinul curat, dar tata era într-o dispoziție de zile mari. A dansat cu mama, așa în pantalonii lui scurți, în care de altfel îi stătea foarte bine, că avea niște picioare pentru care orice femeie normală la cap l-ar fi invidiat. Mama nu avea deloc ureche muzicală, știa să danseze doar cu tata. Pe noi, tata ne-a învățat să dansăm cățărate pe picioarele lui. Apoi, când am crescut mai mari, i se umfla pieptul când dansa cu noi. Mama zâmbea în timp ce dansau. Și erau cei mai frumoși doi oameni care dansau. A cântat tata în seara aceea. Pe terasă, cum era la modă atunci, cânta Gil Dobrica. Cel mai mult i-a plăcut o melodie în vogă atunci, ceva cu Bui-Bui la refren. Gil Dobrică a venit lângă tata și cântau amândoi refrenul pe două voci.

După vacanța aceea, când aveam musafiri acasă, tata se îmbrăca în izmene albe și maiou și dansa Lacul lebedelor. Și cânta “Radu mamii”, melodia care îi plăcea bunicii, mama tatei și “Ciobănaș cu 300 de oi”, melodia care îi plăcea bunicului, tatăl mamei. Mama plângea. Deși pe mama tatei n-a iubit-o. Dar tata o iubea.

Acum, mă uit la tata și nimic din vacanța aceea nu mai este viu în el. Așezat pe canapea, cu fața spre televizor, rezemat de o pernă mare, doarme cu capul căzut în piept. Și, privindu-l, mă gândesc că va veni o vreme când aceasta va fi una dintre imaginile cu tata care îmi va rămâne în minte. Deși o prefer pe cea din vacanța la mare, cu tata în pantaloni scurți, dansând cu mama sau cântând cât îl țineau plămânii, umăr la umăr cu Gil Dobrică, Bui-Bui.

pentru tata,

13 aprilie 1930 – 13 decembrie 2022