Una dintre cele mai dezbătute teme din ultima perioadă, este rivalitatea dintre blogurile online şi revistele tipărite. De curând, profesorul Zorin Diaconescu, printr-o postare pe blogul Noesnerland, a explicat foarte clar beneficiile unuia şi dezavantajele celuilalt. Cred că orice om cu mintea limpede, nu poate decât să îl aprobe. … dar! Poate există şi o variantă de a echilibra online-ul şi tiparul. Mă gândesc să… Să zicem că, trimestrial, bianual sau anual, cele mai bune texte de pe blog să fie adunate între coperțile unei reviste. Sau ale unui almanah. Cine decide care sunt cele mai bune texte? Cititorul! Cine suportă costurile? Cititorul… şi în acelaşi timp autorii, care la rândul lor sunt şi cititori! Cum? Prin precomandă! Astfel, costurile sunt deja acoperite înainte de a fi tipărită revista. Un singur impediment văd doar în acest proces. Şi anume distribuţia. Dar cu siguranţă există rezolvare şi pentru aceasta. Voi ce părere aveţi? Scrieţi în comentarii!
… când avem atâtea reviste literare (poate chiar mai multe decât nevoile noastre de lectură)? Un prieten mi-a răspuns: nu contează câte reviste sunt, contează care e cea mai bună, acolo se va opri cititorul. Dar cititorul de unde să știe care e cea mai bună? Poate nu a descoperit-o încă pe cea mai bună fiindcă nu știe de ea.
L-am consultat pe Alfons și iată ce mi-a răspuns:
1. Accesibilitate: Un blog literar poate fi accesat rapid și ușor de oricine, oriunde în lume. În schimb, publicarea unei reviste tipărite necesită timp și bani pentru a fi trimisă prin poștă.
2. Interactivitate: Un blog literar oferă cititorilor posibilitatea de a lăsa comentarii și de a interacționa cu autorul și cu alți cititori. Acest lucru nu este posibil cu o revistă tipărită.
3. Flexibilitate: Un blog literar poate fi actualizat în orice moment și poate conține orice conținut pe care autorul îl dorește. În schimb, publicarea unei reviste tipărite necesită un proces mai complicat și mai costisitor.
4. Costuri reduse: Un blog literar poate fi început și menținut cu costuri minime, în timp ce publicarea unei reviste tipărite poate fi destul de costisitoare.
5. Vizibilitate: Un blog literar poate fi promovat și distribuit rapid și ușor prin intermediul rețelelor sociale și al motorului de căutare, ceea ce nu este posibil cu o revistă tipărită.
nu doar gândurile, poți fi împiedicat să scrii, refuzat de edituri, redacții și alte somități, ți se poate confisca creionul și caietul dar nimeni nu poate ști dacă ai continuat să scrii în gând.
“Cazul” Cărtărescu semnalat pe rețele (înainte spuneam în presă, azi și presa e tot pe rețele) nu este propriu-zis un caz, eventual constituie un studiu de caz. Academia, că despre ea se scria în postări, este liberă să creadă ce vrea și să-și aleagă membrii după cum dorește. Normal că în funcție de alegerile pe care le face va crește (sau va scădea) popularitatea instituției care se vede că nu ține la popularitate – în unele cazuri – dar se pronunță în altele care nu mai țin de popularitate ci de-a dreptul de populism. Oameni suntem cu toții chiar și atunci când ajungem academicieni. Sau când suntem scriitori, fiindcă nici ei nu sunt scutiți de patimile egolatriei.
Văd deja în zarea gândurilor mele întrebarea: ce te frământă pe tine chestiunile acestea? Nu ești nici scriitor, cât despre academician… ce să vorbim? Adică vrei și tu să-ți dai cu părerea într-o chestie care te depășește pentru că este mult peste orizontul tău existențial.
Ce să răspund? Ridic mâinile amândouă așa cum am văzut în tinerețe la sportivi când îi fluiera arbitrul iar ei recunoșteau greșeala. Lovitură de pedeapsă.
Ca să mai dreg situația vin cu un amendament: scrisul e liber, scriitorul e și el liber dacă nu-l citește nimeni, dacă devine celebru va plăti celebritatea cu prețul libertății. Fie ea și libertatea de a circula anonim prin oraș, fără să auzi la tot pasul: “uite-l pe Cărtărescu”.
Concluzia: libertatea scrisului poate fi o capcană, există riscul să fii citit, mai rău… premiat… și mai rău… premiat peste hotare… pe scurt: de neiertat!
Uneori, la fel ca şi acum, stau şi mă gândesc. De ce mulţi semeni de-ai noştrii nu-şi folosesc creierul? De ce îşi lasă soarta pe mâna altora? Oriunde mă întorc, văd doar întrebări. „Cum să fac…cutare?”, „Ce să iau dacă mă doare…cutare?”, „Voi ce aţi face dacă…?”…ş.a.m.d. OK. Sunt situaţii în care este nevoie de sfatul unui profesionist. Dar atunci te adresezi direct lui. A…te costă? E firesc. Doar de aia este specialist. Şi pe el l-a costat să dobândească ceea ce ştie. Dar…apelând la întrebări lansate la voia întâmplării, şi aplicând sfaturi după ureche… oare nu riscăm? Pentru că, de cele mai multe ori, nici nu putem verifica sursa din care primim răspunsul. Dacă „ajutorul” este ca cel din pilda de mai jos? „- Vecine, ce i-ai dat la vacă, când ţi-o fost bălândă?
Fotoghin. Trec câteva zile.
Vecine, io i-am dat la vacă fotoghin, da o murit.
Apăi, şi a me’…” Deci…oare este chiar aşa de greu să ne folosim creierul? Sau preferăm să riscăm de dragul economisirii unor bănuţi…care economie, de fapt este o cheltuială mult mai mare? Doar mă întreb… Nu aştept răspuns.
Fantomele din spatele cuvintelor, comentatorii zeloşi, mumiile care scriu cu un singur deget pe tastele calculatorului. Revoluţia lui Facebook, dreptul analfabetului de-a scrie comentarii, cu sau fără rost, cu sau fără cuvinte, cu sau fără o brumă de cultură, aia de opt clase plus o juma de liceu. Toţi vor să scrie, să se audă la radio sau, mai rău, să se vadă la TV, de parcă lumea asta are nevoie doar de jurnalişti, de moluşte sau doar de amibe. Vox populi, vox Dei…. eventual Vax populi, căci zeii sunt departe, iar ca să citez un clasic în viaţă: Dumnezeu a cobrât din OZN, dar, dar din ce vroiaţi să coboare din Trabant? Nişte ţărani. E o carte scrisă de Dinu Săraru. Nu , nu e manelist, nu a făcut revoluţia lui Facebook, iar eu nu cred că turma on line trebuie să decidă viitorul. De ce? Pentru că nu e pregătită, că nu înţelege nimic, că,uite, aşa a ajuns şi Marele Mut la palat, cu facebook cu tot. Măi copiii, vorba unui alt clasic în viaţă, Ion Heliade-Rădulescu a glumit când a spus pe la 1840 „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” şi, chiar aşa, nu era vorba de voi, voi nu ştiţi să scrieţi… În rest, păi, în rest să auzim numai de bine şi, mai uşor cu pianul pe scări…
Au căzut câţiva fulgi. Era de aşteptat, doar suntem deja în februarie. Rezultatul? Autorităţile au intrat în panică declarând coduri de mai multe culori decât are semaforul. La ştiri s-a anunţat un „Val de ger polar”. Fleacuri. În 1988 iarna, când mergeam la Incze Feri la consultaţii de fizică, era aşa o gheaţă pe drum, încât şi eu, flăcău de 17 ani, abia reuşeam să-mi menţin verticalitatea. Când am ieşit din casă, termometrul din geamul bucătăriei arăta -23 grade Celsius. Acum este cod rosu de ger polar…la minus 5 grade.
Mâine am să mă îmbrac mai gros. De dragul lor, a celor care trâmbiţează Apocalipsa fără să cunoască Iadul.
În Dej, lucrurile erau, de fapt, simple. Atât de simple încât era singurul oraș din țară care avea autobuzul cu numărul zero. Mergeam rar cu autobuzul. Locuiam în centru, deci, până oriunde, mergeam pe jos. Se construise ici-colo câte un bloc, apoi, când combinatul a început să aducă lume nouă în Dej, blocurile răsăreau ca ciupercile după ploaie. A apărut autobuzul cu numărul zero, într-o logică, de altfel, simplă. Până atunci, autobuzele circulau pe trei rute și erau numerotate de la unu la trei, iar când a apărut a patra rută, care de fapt era și cea mai importantă, ducea lumea la combinat, i-au spus, simplu, zero. Tot din simplitate, când lumea se muta în casă nouă, un țigan bătrân, care avea un ştraf tras de doi cai negri și frumoși, le transporta mobila, agale și fără zdruncinături. Iarna, când se tăiau porcii, lumea ducea pe sănii cârnații și slăninile la afumat. Noi duceam cârnații la familia Szabo, care locuia pe lângă cimitir, de aveam ce trage de sanie la deal. Merita, la vale ne ducea săniuța pe noi. Familia Szabo avea o afumătoare mare, organizată, fiecare client avea o bară destinată unde le agățau “porcăriile”. Într-o iarna am găsit-o doar pe doamna Szabo acasă. Tata o întreabă unde este domnul. La corhaz, are cu proaspăta (*), răspunde doamna Szabo, în timp ce ne lua din coș cârnații, etichetați frumos și îi punea pe bară. Tata s-a abținut, dar eu cu sora mea am izbucnit în râs, ca niște copii tâmpiți ce eram. Mult timp, la noi în casă nu s-a mai spus “proaspătă” la nimic. Dej-ul avea și o echipă de fotbal, care se chema, simplu, Unirea Dej. Mergeam cu tata, duminicile, la meciuri, pe stadion. În primul rând pentru că sora mea era mică și mai răsufla și mama, că altfel îi cam mâncasem zilele, că nici nu și-a dat seama că nu așa trebuie să fie un copil până nu a venit sora mea, copil cuminte, pe lume. Dedesubtul nostru locuiau doi bătrânei, simpatici de altfel, mai ales el, care ne făcea din plastilină tot felul de animăluțe, în special șerpi, pe care îi lipea pe balustradă, de urlam toți ca apucații când îi vedeam și, har domnului, eram o armată bună de copii în bloc. Ei, vecinii, erau singuri, așa că îi recomandaseră mamei să facă ce-o ști ea cu mine, dar ei nu mai suportă să nu doarmă nopțile din cauza mea. Bine, nici mama și tata nu suportau, dar ce puteau face? Asta au primit, nu asta au cerut. Mama le-a zis, mai în glumă, mai în serios, că mă va bate în cuie pe perete. Doamna nu a gustat gluma, oricum erau la fel de acre, gluma și doamna. Mama nu m-a bătut în cuie pe perete și vecinii n-au mai dormit încă vreo doi ani. Mda. În al doilea rând, mergeam la meciuri pentru că îmi plăcea. Nu m-am jucat niciodată cu păpușile, dar jucam fotbal cu băieți în curte. Am și o poză făcută de tata special ca să mi-o arate când voi fi fost mare, să văd și eu cu ce hal de copil au avut ei de-a face. Tu, îmi zicea, trebuia să fii băiat, draga tatii, n-ai niciun strop de delicatețe în tine. Mă alinta. Pe stadion era prezent întotdeauna Șonica, purtând veșnicul lui coș din nuiele atârnat de braț, plin cu semințe de bostan și cornete făcute din foi de caiet, cu un șorț, lung până la glezne și cu un buzunar mare în care ținea banii, se plimba printre rânduri și ne vindea, cu un leu cornetul, semințe “calde, din America”. Parcă îl aud și acum. Şonica nu răspundea glumelor răutăcioase, își vedea de treaba lui. Eram deja studentă, stăteam cu o prietenă pe scările unei case și așteptăm să se termine slujba la biserică să putem lua Paște, prietena mea mai avea vreo două săptămâni până să nască, nu mai putea sta în picioare și Șonica a trecut pe lângă noi, îmbrăcat cu un costum albastru, spălat și frezat, cu borcanul cu Paște în mână și, cu vocea lui inconfundabilă, ne-a zis: Mergeți la biserică, mânca-v-ar rușinea! Noi am râs, ca niște păcătoase ce eram. Recunosc, nu mi-l imaginasem pe Șonica în postura aceasta. Și nici nu l-aș fi recunoscut dacă nu vorbea. Dej-ul, ca orice oraș industrializat al României moderne, s-a adaptat din mers modernismului. Au apărut autoturismele, întâi niște Volgi negre și urâte, câteva Lada, puține și pe ochi frumoși, apoi Daciile și inconfundabilul Fiat 650 a lui Pop Costică. Dar lumea mergea în continuare pe jos, iar bătrânul țigan a dispărut, cu tot cu ştraful lui, abia când au apărut Daciile papuc, prin anii șaptezeci. În zilele de marți și de vineri cei din satele învecinate veneau cu legume, lapte, brânză, smântână, fructe, toate bio și dejenii se îmbulzeau în piață, dis-de-dimineață, să le cumpere. Un ritual care s-a păstrat și azi. Pentru că este simplu. Și tot pentru că este simplu, dejenii au un simț al umorului aparte, fără de care nu ar fi putut supraviețui niciunei lumi lipsită de haz. De Dej mă mai leagă doar amintirile, niște rădăcini care m-au crescut. Uneori, merg la Dej, mă așez la o masă pe terasa de la Lemnul Verde, mănânc o înghețată, cum numai acolo se face, privesc lumea care trece pe strada principală și tot ce părea complicat, devine simplu.
(*) “La corhaz, are cu proaspăta” – la spital, are cu prostata
(sau cum un poet care n-a existat, a devenit nemuritor !)
Daniel Ioniță
Falsul literar, apărând adesea sub formă de farsă, are o tradiție venerabilă, deși bineînțeles controversată. În antichitate avem raportul lui Lasus din Hermione despre Onomacrit, care a introdus propriile lui texte într-o colecție editată de el, cuprinzând profețiilor filozofului Museus. Evul mediu – de la timpuriu la târziu – este plin de atribuții literare false: texte pretinse a fi antice, fie ale unor „ucenici” ai apostolilor biblici (cele atribuite lui Dionysius Areopagitul), fie falsificări sub numele altor scriitori antici, în special de limbă latină. Epoca modernă și contemporană a continuat cu success această… tradiție. Dar în ultimii 200 de ani falsul literar a început să ia din ce în ce mai mult forma farsei – cu intenții vădite de politică și polemică literară. De cele mai multe ori intenția falsificatorilor – care de obicei sunt scriitori „de pe margine”, ne acceptați (încă) în cercurile literare înalte – este de a rostogoli de pe soclu pretențiile de superioritate ale elitelor ce dețin tastaturile criticii literare, și deci puterea de decizie cu privire la cine va fi publicat în revistele „de prestigiu” și cine nu. Spre exemplu, oponenții unui anume stil literar încurajat de aceste elite, pretind a scrie în acest stil, sub nume fals – uneori necunoscut iar alteori faimos – iar dacă reușesc să fie publicați – demonstrează, cred ei, prin aceasta, incompetența, sau tendențiozitatea artistică a oponenților lor. De obicei ambele.
Într-un caz relativ notoriu în România, prin 2017 un grup de tineri, încă neafirmați, scriitori, editori, copiști etc., au reușit să inventeze – printr-un sistem foarte elaborat și laborios – un „scriitor” de origine română „pierdut” din Argentina, romancier „cu acte în regulă”, inclusiv cu recenzii scrise de un „critic literar”, inventat și el, dar cu nume răsunător, și deci „foarte credibil”, și anume „Radu Demetriade”. Textele lui „Radu Demetriade” despre „Antonio Rodrigo de la Muerte” au ajuns să fie publicate în mai multe reviste ale Uniunii Scriitorilor, inclusiv în România Literară.
Dar despre asta puteți citi în publicațiile românești de acum câțiva ani. Eu locuind în Australia, doresc să vă prezint povestea unei farse literare, inclusiv implicațiile ei complexe și de lungă durată, care a fost apreciată de cei mai importanți critici literari de limbă engleză ca fiind cea mai notorie și semnificativa farsă literară a secolului XX. Ea a avut loc chiar aici, la antipozi, în Australia. Este intrată în istorie sub numele de Afacerea Ern Malley. Înainte de a vă reda picantele detalii, iată ce scrie, printre alții, eminentul scriitor și critic literar american David Lehman (care a semnat vreme de mulți ani rubrica de critică literară de la Washington Post): „Afacerea Ern Malley a fost cea mai mare farsă literară a secolului XX nu pentru că l-a dus de nas în mod complet pe Harris (n.n. Max Harris – relativ faimosul publicist și critic care a publicat niște poeme atribuite poetului fictiv Ernest Lalor Malley, Ern Malley pe scurt, în faimoasa lui revistă de tentă modernistă – de avangardă – Angry Penguins/Pinguinii Mânioși). Și nici doar pentru că a dat startul unei povești faimoase, plină de o ironie bogată și de întorsături surprinzătoare. A fost cea mai mare farsă literară pentru că după inventarea falsului protagonist și a operei lui, inventatul Ern Malley a scăpat de sub controlul creatorilor lui, și s-a bucurat de o existență autonomă, dincolo și adesea exact pe dos, de intențiile satirice și critice ale autorilor ei, McCauley și Stewart.
Succesul lor a trecut cu mult dincolo de ceea ce s-ar fi așteptat sau și-ar fi dorit. Poemele lui Ern Malley resiztă ca piese literare valide până în ziua de azi – mai mult decât au rezistat operele semnte în nume propriu de cei doi autori.”
Lehman descrie aici doar o parte din implicațiile neașteptate (cel puțin de cei doi falsificatori) ale poemelor publicate sub numele Ern Malley. Dar iată povestea pe scurt. James McCauley și Harold Stewart erau, în decada anilor 40, doi tineri scriitori, poeți de factură conservator-clasică, enervați de popularitatea crescândă a poeziei moderniste, de avangardă, care începuse să capete proeminentă și în Australia. Cei doi nu erau lipsiți de talent, și vor deveni cunoscuți nu doar datorită farsei pe care au dus-o la capăt, ci prin merite literar-academice proprii. Dar la acea vreme, iritați la culme de avangardiștii reprezentați de o revistă cu popularitate crescândă – Angry Penguins/Pinguinii Mânioși, al cărei fondator și redactor era tânărul poet suprarealist Max Harris – au plănuit cu minuțiozitate un fals literar prin care să demonstreze că orice asociere de cuvinte non-sens va fi primită și publicată cu lauri drept poezie valoroasă modernistă, de avangardă. În 1944, în timp ce serveau în războiul mondial ca civili pe teritoriul Australiei, McAuley și Stewart au scris 17 poeme – toate într-o singură după-amiază, care de care mai fără sens în opinia lor, în stil pseudo-avangardist. Au atașat aceste poeme unei scrisori din partea unei oarecare Ethel Malley, chipurile sora lui Ern, care imediat după moartea prematură a fratelui ei (vezi Doamne la doar 25 de ani), ar fi găsit aceste poeme într-un caiet de lângă patul decedatului: „au fost scrise în ordine, și Ern dorea să le publice sub titlul Ecliptica Întunecândă. Și, scrie Ethel mai departe, ea s-a gândit să le trimită unei reviste, unui redactor consacrat, pentru a fi evaluate, a se vedea dacă au vreo valoare.
Farsa a fost lucrată cu mare atenție. Totul a fost bine plănuit – de la nume (Ernest Lalor Malley are clare rezonanțe patriotice australiene, dar subtile, fără a epata), la vărstă tânără (mort la 25 de ani – vârstă apropiată cu a lui Max Harris – secerat de boala lui Greaves, o boală incurabilă), la locul nașterii (Liverpool, Anglia, dar emirat de copil cu familia la Sydney), la suburbia muncitorească (la acea vreme) Petersham din Sydney, etc. Niciun poem nu este mai lung de o pagină. După propriile lor declariații, McAuley și Stewart au compus poemele folosind cuvinte alese aleatoric din diferite dicționare, amestecate cu expresii aiurea ce le veneau în cap, sau care li se păreau lor că sună în mod deliberat fără sens – care de care mai fistichii. Au editat apoi materialul pentru a se asigura că sună în stil avangardist suprarealist, în ton cu ce se publica de către Pinguinii Mânioși. Primul poem Durer, 1495, este rehașurarea unei lucrări moderniste nepublicate al lui McAuly, poem rearanjat cu intenția să-l atragă pe Harris:
I had often cowled in the slumbrous heavy air, Closed my inanimate lids to find it real, As I knew it would be, the colourful spires And painted roofs, the high snows glimpsed at the back, All reversed in the quiet reflecting waters – Not knowing then that Durer perceived it too. Now I find that once more I have shrunk To an interloper, robber of dead men’s dream, I had read in books that art is not easy But no one warned that the mind repeats In its ignorance the vision of others. I am still The black swan of trespass on alien waters.
Am capotat adesea în aerul greu, adormitor, Mi-am închis pleoapele fără viață ca să-l descopăr drept real, După cum știam că va fi spiralele colorate Și acoperișurile vopsite, zăpezile înalte luceau în spate, Totul se petrecea în revers în apele liniștite ce reflectau – Neștiind atunci că Durer înțelegea și el asta. Acum descopăr din nou că am intrat la apă Ca un interlop, hoț al visului unui mort, Citisem în cărți că arta nu este ușoară Dar nimeni nu m-a avetizat că mintea repeat În ignoranța ei viziunile altora. Sunt încă Lebăda neagră ce încalcă granița peste apele străine.
Max Harris a primit scrisoarea de la Ethel, „sora” îndurerată. A citit-o pe nerăsuflate, extrem de bucuros să fie descoperitorul unui poet până acum necunoscut, dar foarte talentat, care a murit atât de tragic la o vârstă tânără, și care a lăsat în urma lui doar 17 poeme. Toată povestea era pătrunsă de un romantism devastator. Iată, și-a zis tânărul redactor, că avem și noi un poet de talia lui Auden sau Dylan Thomas chiar aici în Australia! Harris s-a grăbit să dedice un număr special al revistei Angry Penguins lui Ern Malley, și colecției Ecliptica întunecândă. A comandat lui Sidney Nolan (care alături de Arthur Boyd și Brett Whiteley este unul din cei mai faimoși pictori contemporani australieni), o pictură specială pentru grafica de pe coperta față a revistei. A promovat în mod deosebit numărul din toamna lui 1944 în cercul oamenilor de litere din Australia, cu intenția ca acesta – având la centru descoperirea lui Ern Malley – să devină evenimentul editorial al anului.
Dar nici nu a apucat bine să se zvânte cerneala din paginile revistei, că farsa a ieșit la suprafață. Mai multe publicații (Sydney Sunday Sun, Adelaide Mail) au scris că Harris a fost înșelat, că poemele aparțin de fapt lui McAuley și Stewart. Alarmat, Harris a angajat un detectiv ca să verifice adevărul, dar era deja prea târziu. Nu numai atât, dar Harris a fost și condamnat la plata unei amenzi de 5 lire, sub acuzația că unele din poeme conține elemente obscene (polițistul acuzator a declarant că a citit într-un poem cuvântul „incest”, care i-a sunat suspect…). McAuley și Stewart au jubilat: ”Iată”, au scris ei în presa literară de atunci, ”că Max Harris, care reprezintă ultimul răcnet, tot ce e la modă din punctul de vedere al elitelor literare, nu este în stare să facă o discriminare artistică sănătoasă. Acești „avangardiști” se îmbată cu admirația mutuală, cu laude adresate de unii la adresa altora – toate fiind iluzii psihice! Acești intelectuali boemi cred că ei scriu poezie! Nu puteam să decidem soarta acestui argument decât prin acest experiment. Harris nu e în stare să facă deosebirea între poezia bună și cea proastă, între fals și real. Dacă Harris ar fi posedat destul simț artistic și ar fi respins poemele lui Ern Malley, soarta acestui meci ar fi fost alta.” Un an mai târziu, în 1946, revista Angry Penguins a încetat să mai fie publicată. McAuley a devenit academician, fondatorul revistei Quadrant (rămasă una din revistele literare cele mai influente, până în ziua de azi). Stewart s-a afirmat ca poet relativ important și specialist, profesor universitar, în Studii Orientale. Harris a dispărut pentru o vreme din peisajul literar. Dar, spre suprinderea lumii literare australiene (inițial, apoi tot restul tărâmului de limbă engleză de pe glob) povestea lui și a lui Ern Malley nu s-a termină aici. Deznodământul, cu efecte ce se simt și azi, a fost și este mult mai complex – altfel acest eveniment nu ar fi fost etichetat drept farsa literară a secolului. Există, veți vedea, consecințele derulate pe termen lung, multe dintre ele extrem de suprinzătoare.
În primul rând – și acesta nu a fost surpinzător – imediat după acest eveniment, s-a creat o atitudine negativă cu privire la poezia avangardistă, sentiment ce a durat ani buni. Elementul artistic conservator anti-progresist a avut de câștigat la momentul respectiv. Farsa Ern Malley, au spus unii, a fost jucată nu împotriva lui Max Harris în primul rând, ci împotriva artei scriitoricești australiene în general. Asta poate era de așteptat. Dar la câțiva ani, după ce timpul a calmat emoțiile și reacțiile fierbinți de o parte sau de alta a argumentelor, au început să răsară elementele cu adevărat neașteptate cu privire la Ern Malley și poemele lui… In primul rând pictorul Sidney Nolan, care a aplicat o benefică schimbare de stil imediat după al doilea război mondial – a recunoscut meritul pe care l-a avut acea pictură de pe coperta notoriului număr din Angry Penguins, pentru reevaluarena abordării sale artistice, schimbare care l-a propulsat spre faima mondială: „Nu m-aș fi gândit, spre exemplu, să realizez o juxtapoziție expresionistă a lui Ned Kelly (un bandit notoriu al folclorului Australian) pe fundalul peisajului clasic de outback Australian, dacă nu ar fi existat propunerea lui Max Harris cu privire la coperta cu pricina. Citind acele poezii trimise de Max Harris în vederea conceperii și realizării coperții, mi-am schimbat optica și practica artistică”. Apoi a venit reanalizarea „la rece” a poemelor, separate acum, prin timp, de încărcătura dramei sub care au fost create și expuse – iar aceasta a dus la consecințe și mai surprinzătoare. Mai mulți critici literari și poeți, au început să exprime, și să scrie, prin decadele anilor 1960-70-80 că de fapt majoritatea poemelor inventate pe fugă, și cu intenții tenebroase, de către McAuley și Stewart, au de fapt valoare literară autentică! Cu puțin înainte de asta, prin 1961, Max Harris și-a revenit din KO-ul spectaculos suferit cu 16 ani mai înainte. Și a reînceput să-l publice pe Ern Malley! Publicații din lumea largă – nu doar australiene, ci și din Londra, New York, Kyoto, Los Angeles, Paris – au prezentat poezia poetului fictiv, textele fiind îngrijite de Harris. Și ele au continuat să fie publicate cu o regularitate la care vasta majoritate a poeților australieni nici nu putea visa. Harris a reușit astfel să transforme „porecla în renume”! El și-a extins apoi repertoriul, și a re-devenit un redactor și vânzător de carte de mare succes. A încetat din viață în 1995, după o lungă carieră de succes.
Cum anume a fost posibil așa ceva ??? În revista de poezie americană experimentală Locus Solus, profesorul universitar și poetul Keneth Koch scrie în 1965: „Deși Harris a greșit cu privire la indentitatea lui Ern Malley, îmi este greu să nu fiu de acord cu judecata și instinctul lui poetic!” O altă evaluare la fel de fascinantă vine din partea faimosului poet american John Ashbery (1927-2017), lider de necontestat al al generației lui: „În ultima mea vară ca student la Harvard, am descoperit în librăria colegiului o revistă în original ale Eclipticei Întunecânde, cu pictura lui Sidney Nolan pe copertă… Mi-a plăcut dintotdeauna acest tip de poezie sălbatic-experimentală – care nu exista în acea vreme la scară largă nici în Anglia și nici în America. Acest poet mi se potrivea de minune, ca stil și abordare…” Influența lui Ern Malley a continuat să se răspândească dincolo de tărâmul strict poetic. Pe la mijlocul anilor 70, Sidney Nolan însuși a deschis în Australia o expoziție inspirată din opera poetului fictiv. Această expoziție a călătorit mai apoi la Londra și New York. În 2003 Peter Carey (câștigător al Booker Prize) a scris nuvela Viața ca fals (Life as a Fake) inspirat, în parte, din povestea lui Ern Malley. Elliot Pearlman repovestește farsa Ern Malley în nuvela lui Șapte tipuri de ambiguitate (Seven Types of Ambiguity). Iar mai recent Teatrul din Melbourne a pus în scenă o piesă de teatru inspirată din aceeași tema, The Black Swan of Trespass (Lebăda neagră a încălcării), autori Lally Katz și Chris Kohn. Probabil că cea mai bună explicație pentru succesul neașteptat al poemelor lui Ern Mally, dincolo de miezul romantico-dramatic, de bizarul întregii povești – ne este oferită de criticul de artă Robert Hughes – care sintetizează cel mai bine motivul faptului că unele din poemele lui Ern Malley au ajuns să fie atât de apreciate (pentru context, Hughes are un pedigree de nivelul unui Alex Ștefănescu sau Nicolae Manolescu de la noi): „Argumentul principal al celor ce apără arta poemelor lui Ern, este că aceasta demonstrează din plin validitatea metodelor de creație supra-realiste: lăsându-și garda jos, fiind deschiși prin aceasta la combinația dintre libera asociație de idei și șansă aleatorică, McAuley și Stewart au dat peste inspirație, chiar dacă prin ușa laterală a parodiei. Și deși nu putem afirma că toate poemele din colecție sunt de valoare, câteva din ele sunt aiureli, totuși majoritatea conțin un adevăr poetic distinct, și o prezență poetică de netăgăduit. Energia inventivități pe care McAuley și Stewart au trebuit s-o trezească în ei înșisi pentru a crea ceea ce a devenit opera lui Ern Malley – independent de motivația lor – a dus la nașterea unui eșantion de valoare literară certă, o icoană, un duh, care continuă să bântuie cultura noastră.”
Este evident faptul că Ern Malley este mai cunoscut azi decât autorii farsei care l-a inventat, James McAuley și Harold Stewart. Fie că în glumă sau în serios, povestea lor și a consecințelor acestui eveniment, ar putea fi probabil folosită ca dovadă a veracității teoriilor lui Siegmund Freud și Carl Jung – despre faptul că sub-conștientul (educat artistic în mod adecvat, precum a fost cazul celor doi creatori de farsă) are poate o influență mult mai mare asupra creației artistice, decât intențiile voite și înfăptuite în mod conștient-rațional. McAuley și Stewart au intenționat ceva. In final a ieșit cu totul altceva mai mare, mai bun poate – dar în mod sigur fascinant. Iar povestea și perlele lui Ern Malley – poetul care n-a existat – se deapănă încă.
Boult to Marina by Ern Malley Only a part of me shall triumph in this (I am not Pericles) Though I have your silken eyes to kiss And maiden-knees Part of me remains, wench, Boult-upright The rest of me drops off into the night. What would you have me do? Go to the wars? There’s damned deceit In these wounds, thrusts, shell-holes, of the cause And I’m no cheat. So blowing this lily as trumpet with my lips I assert my original glory in the dark eclipse. Sainted and schismatic would you be? Four frowning bedposts Will be the cliffs of your wind-thrummelled sea Lady of these coasts, Blown lily, surplice and stole of Mytilene, You shall rest snug to-night and know what I mean.
Drept către Marina – Ern Malley Numai o parte din mine va triumfa în privința asta (nu sunt Pericle) Deși am ochii tăi mătăsoși ca să-i sărut Și genunchii tăi de fecioară Parte din mine rămâne, muiere, drept-perpendicular Restul din mine cade în noapte. Ce ai vrea să fac? Să plec în războaie? Există o înșelătorie blestemată În aceste răni, lovituri, găuri de obuze, în numele cauzei Iar eu nu sunt un escroc Așa că suflând în acest crin drept trompetă cu buzele mele Eu îmi revendic slava mea originală în eclipsa întunecată.
Sfințită și schismatică vei fi tu? Patru stâlpi de pat încruntați Vor fi coastele stâncoase ale mării tale lipsite de vânt Doamnă a coastelor Crin suflat, stihar și eșarfă din Mytilene, Te vei odihni tihnită și vei întelege ce spun.
Așa scria pe numărul de pe uniforma mea de elev. Că pe vremea aceea se purta uniformă. În fiecare dimineață, ne întâmpina Ducu Rusu, care nu ne lăsa să intrăm în școală, pe noi, fetele, dacă nu aveam numărul cusut de uniformă și cordeluță. Băieții nu purtau cordeluță. Oricum, pentru că le uram, în ultima zi de elevi, ne-am sfârtecat unii altora uniformele, că acum chiar mă gândesc serios dacă nu cumva noi am inventat moda hahaieleor sfârtecate.
Sufeream, ca de-o povară, la fiecare început de an școlar. Drama cea mai mare a fost în clasa întâi, mama îmi pregătise uniforma, eu plângeam de se zguduia pământul că eu cu aia nu mă îmbrac să merg nicăieri, că e urâtă, până când, bieții mei părinți, m-au lăsat să-mi iau pantalonii mei favoriți, cei cu care jucam fotbal, pe sub uniformă și așa m-au înduplecat să merg la școală în prima mea zi de elev, de i-am făcut de râsul Dejul-ui. În clasa a douăsprezecea, povara începerii unui nou an școlar, ultimul din viața mea de elev, a fost diferită. Eram, în sfârșit, printre cei la care cei mici se uitau cu invidie, așa cum mă uitasem eu la cei mari. Nu-mi mai încăpeam în piele, mai aveam puțin și crăpam de mândră ce eram, absolveam liceul și lumea mare mă aștepta cu porțile larg dschise. Așa credeam eu că, să termini Liceu Andrei Mureșanu din Dej, era o mândrie. N-am început noi bine clasa a douăsprezecea, că cineva s-a gândit că sunt mai mulți intelectuali decât are țara nevoie și, din teoretic, ne-au trasformat liceul în industrial. Pe diploma mea de absolvent scrie cum că aș fi lăcătuș prin așchiere, sau cam așa ceva, nici nu știu exact ce înseamnă. Oricum, pentru noi, mare lucru în afară de faptul că ne-au mai pus vreo doua materii cu profil tehnologic în plus, pe care ni le predau niște domni ingineri, nu s-a prea schimbat. Cu unul dintre domnii ingineri fusesem vecină pe Republicii și, de dragă ce-i eram, eu având vreo trei ani pe atunci, mă purta cu el peste tot, așa că, la materia pe care o preda, nu am prea învățat. Bine, nici nu prea înțelegeam mare lucru din ea. La bacalaureat am avut deci și o probă practică, pe un panou erau expuse unelte pe care părinții le făcuseră, care pe unde lucra, iar când mi-a venit rândul să-mi prezint lucrarea, un fel de compas care cu siguranță avea și o utilitate, nici măcar nu știam ce să caut pe panou. Noroc că cine le pusese acolo scrisese cu literea mari numele fiecăruia dintre noi sub unealta pe care, vorba vine, am fi meșterit-o. Un profesor de la Politehnică din Cluj, aflat si el in comisie, că era o comisie care ne examina, ne punea întrebări la care răspunsul era, evident, monosilabic. Mă rog, s-a distrat omul copios.
Când eram în clasele de gimnaziu, noi, ăia micii, intram în clădirea mare a liceului doar dacă făceam vreo boacănă și ne chemau la direcțiune. Și boacăne făceam destule. Parcă îl văd pe domnul Galea, în pauze, stând în geamul deschis al direcțiunii, privindu-ne ca pe niște specii neevoluate ale regnului animal. Elevii mari se străduiau să scape de noi ca de niște țânțari enervanți. Poate de aceea mă umpluse mândria când, în sfârșit, eram și eu “elevii mari”. Și, cu siguranță, ignoram, la rândul meu, picimea. Când am intrat prima oară în clădirea liceului, pe pereții scărilor impunătoare, pe holuri, peste tot, era plin de tablouri ale celor care au învățat în acel liceu și eu eram convinsă că, astfel, liceul se mândrea cu ei. Mă opream adesea și îi priveam, zăboveam citindu-le numele, unii terminaseră liceul înainte de a mă fi născut, și mi se părea fascinant. Bine, mie îmi plăcea și să merg în cimitir și să citesc numele de pe crucile mormintelor, imaginându-mi viața de-or fi avut-o. Pe la vreo șase ani, murise o colegă de grădiniță și moartea ei mă impresionase atât de mult, încât îmi făcusem un obicei din a merge la mormântul ei. Mama nu a știut nicioată, deși cimitirul era cumva în spatele blocului, că, dacă ar fi știut, m-ar fi dezvățat de nărav în cinci minute. Cam așa îmi făcusem un obicei și cu tablourile foștilor elevi. La fiecare sfârșit de mai sau început de iunie, se adunau în curtea liceului niște adulți, care cândva au fost elevii lui, și liceul îi primea cu brațele deschise. Erau bucuroși, ca toți elevii la revederea școlii, lăcrimând și râzând în același timp, gălăgioși și, uitând de toate grijile, făcuseră parcă un salt înapoi în timp, păreau cumva adolescenți, se comportau ca niște adolescenți; eu, gură cască, îi priveam cu admirație și teamă. Drumul meu era la început, plin de vise și baloane colorate, iar vederea lor îmi spunea, cumva, că drumul nu va fi ușor.
Pozele, alb- negru, care urmau să fie puse pe tablou ni le-am făcut la folograf, care ne-a așezat în cele mai ciudate poziții până s-a nimerit una să-i fie lui pe plac. Apoi, a expus, în vitrina studioului lui de lângă piață, pozele cu cele mai frumoase fete. Eu, bineînțeles, nu am fost printre ele. Ne îmbrăcasem toate la fel, în negru, nu îmi amintesc cine a decis asta, dar era la modă. După absolvire, tabloul nostru a fost expus în geamul restaurantului Dacia, pe strada principală, pentru că asta era tradiția în Dej. Toate liceele își expuneau tablourile cu absolvenții lor și se mândreau cu ei. Lumea, curioasă, se oprea, privea, comenta. Într-un final, am ajuns și eu pe pereții liceului, într-un tablou agățat într-un cui, dar nu pentru mult timp; cineva a hotărât că tabloului nostru de absolvenți ai liceului i-ar sta mult mai bine la gunoi, fiind mult prea urât pentru un colegiu așa nou și frumos care nu se mai putea mândri cu niște foști elevi ai Liceului Andrei Mureșanu. Păstrez și azi o miniatură a tabloului de absolvire cu toți colegii și profesorii.
Am clipit din ochi, cel puțin așa mi s-a părut, și intr-o zi am avut întâlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului. Semăna și nu prea întâlnirea noastră cu ce văzusem eu, elevă fiind, la fiecare sfârșit de mai sau început de iunie, cu ani in urmă. Ne-am adunat, stingheri la poarta unui “liceu” care nu-și mai amintea de noi. Alături ne-au fost, cu demnitatea lor de dascăli înnăscuți, să-i suplinească pe toți profesorii care nu ne-au mai putut fi alături, domnii profesori, Ioan Mureșan și Zorin Diaconescu.
Poate să pară usor desuet, insă eu, cu recunoștintă pentru că au fost temelia a tot ce sunt și știu azi, le mulțumesc, tuturor și fiecăruia în parte, domnilor profesori, Letiția Mureșan, Vera Racolța, Maria Borzași, Maria Moldovan, Zoița Codorean, Elvira Diaconescu, Claudia Osian, Rodica Mărcuș, Baban Ioan, Ioan Kostin, Dan Mârza, Zorin Diaconescu, Lucian Iosip, Ioan Mureșan, Galea Gavril, Tîrnovan Ioan, Ioan Meșter, Ioan Buhățel, Iosif Szilagyi, și nu in ultimul rând, cu un loc special in inima mea, Pop Costică
Dacă ar fi existat rețelele de socializare din zilele noastre, doamnele Dejului copilăriei mele, ar fi postat doar fotografii cu feluri de mâncare făcute de ele, rețete de prăjituri, care mai de care mai sofisticate, poze cu familia fericită și multe, multe mileuri.
După-amiezele, doamnele se coafau, care cu cocuri, care cu bigudiuri, își dădeau cu fixativ, se pudrau, se îmbrăcau, care cu rochițe, care cu fustițe și bluzițe, elegant oricum, își puneau mărgele la gât sau baticuri legate șic, își puneau ciorapi, care cu dungă, care fără dungă, din aceia de se prindeau cu portjartier, își puneau pantofi cu toc și poșete asortate, se rujau și ieșeau în oraș. Mai puțin joi după-amiaza. Se plimbau, evident, pe strada principală, să le vadă lumea apoi, în grupuri de prietene, mergeau la Lemnul Verde. La o prăjitură. Sucuri nu prea erau. Pentru că asta era rețeaua lor de socializare. Se străduiau deci să arate cât mai bine. Era o dramă dacă se întâmpla să le fugă firul la ciorap, ar fi fost de poveste trei zile în celelalte grupuri. Cel puțin. Vorbeau vrute și nevrute, râdeau mult, fiecare se lăuda cu odraslele lor și niciodată, absolut niciodată nu-și vorbeau soții de rău. Duminicile, ieșeau cu soții. Doamnele repetau ritualul coafatului și îmbrăcatului, domnii se îmbrăcau la costum și, la braț obligatoriu, ieșeau la plimbare, evident, tot pe strada principală. În grupuri, mereu aceleași, sfârșeau seara în grădină la Dacia, mâncau grătar cu cartofi prăjiți, beau vin și dansau. Și niciodată, dar absolut niciodată nu păreau supărați, nu se certau și, în niciun caz, nu divorțau. Orice privire, orice gest, orice cuvânt nelalocul lui spus în public, fie și în glumă, era taxat și povestit cu înfloriturile de rigoare, mult timp. De gura lumii nu scăpa nimeni. Era mereu prezentă, un big brother demodat, observând în detaliu fiecare gest și taxându-l corespunzător, dar niciodată pe față, ci șoptit insidios pe la colțuri și dacă era adevărat sau nu, după ce îl afla tot Dejul, nici măcar nu mai conta. “Nu spune decât ce poți striga în gura mare în centrul Dejului”, era regula socializării în Dej. O regulă de aur.
Nösnerland 