În dreapta lui, aliniați pe banca îngustă, mai erau încă cinci bărbați. Nu-i cunoștea pe niciunul, dar nici nu îi privea. Nu se întrebase de ce erau îmbrăcați în costum, purta și el costum și avea pantofi în picioare, nu atârna pe el zeghea murdară și ruptă pe alocuri și nici nu își încălțase bocancii cu tălpile dezlipite. Stătea pe bancă și aștepta. Era legat de ceilalți bărbați cu lanțuri de cătușele de la picioare și deja asta i se părea normal. Normalul pe care îl trăise în ultimii zece ani. De fapt nici nu-și mai aducea aminte câți ani trecuseră. Încerca să reconstituie în cap numărul anilor petrecuți în fiecare închisoare, dar undeva se pierdea. Din când în când ridica privirea fără să vadă neapărat și în niciun caz să înțeleagă vreun singur cuvânt din cele spuse de avocat. Nici nu știa că este avocatul lui, al tuturor celor de pe băncuță era de fapt. Avocatul, un bărbat tânăr, cu ochelari cu o voce gravă, nu vorbea repezit nici arțăgos, dar vorbea întruna și din când în când făcea, teatral, câte o pauză, era un evreu scăpat prin bunăvoința unor oameni de bine de lagărul de concentrare unde cu siguranță ar fi murit alături de toată familia lui. Jurase atunci când aflase de moartea lor că va lupta pentru dreptatea tuturor celor oropsiți. Dar lucrurile erau mult mai simple acum, oamenii aștia fuseseră închiși fără proces, fără o condamnare efectivă, ca mai toți în vremurile acelea, și ONU începuse să facă presiuni, iar avocatul, profitând de ocazia asta, ajuta pe oricine apela la el. Pe avocat îl angajase fiul lui, îl plătise cu trei salarii și avocatul îi promisese că tatăl lui va merge acasă.

Când l-au arestat, la un început de toamnă, fiul lui era student. Gardianul care îl însoțise era om bun. Trebuia să-l ducă la Jilava, ăsta era ordinul. Dar pe drum i se făcu milă și se învoi să-l ducă la căminul unde stătea fiul lui, să-și ia rămas bun. Nu știa exact ce-l așteaptă, dar nu spera la nimic bun. Auzise tot felul de zvonuri, avea prieteni de care nimeni nu mai știa nimic după ce fuseseră arestați. Oricum, gândurile lui erau negre. Gardianul i-a desfăcut cătușele de la mâini la intrarea în cămin ca să nu îl vadă fiul lui încătușat. Momentul a fost încărcat de emoție, el se ținea tare și își încuraja fiul, iar fiul se ținea tare și îl încuraja pe el. În sufletele lor era furtună. El nu mai știa, dar pentru fiul lui începuse atunci calvarul. Fusese exclus din UTM cu mult dramatism și demagogie, dar așa erau vremurile, dat afară din cămin, un an dormise clandestin în camera prietenilor, scăpase fără să fie exmatriculat din facultate doar prin bunăvoința unor profesori, penttu că era student eminent; viața fiului lui făcuse o cotitură atunci, ca vieților tuturor copiilor deținuților politici, dar trecuse peste toate, terminase și facultatea, acum era căsătorit, avea și un copil, dar el nu avea habar de nimic din toate astea.

Procesul începuse de dimineață, era o zi de vară caldă și pe la ora prânzului când un gardian s-a apropiat de el, i-a întins regulamentar mâinile să il încătușeze. Gardianul i-a desfăcut în schimb cătușele cu care era legat de lanțul de la picior, i-a dat șireturile și cureaua, i-a pus în mână o valiză, și o pungă de hârtie și i-a spus calm: Ești liber, Moșule. Avea cinzeci și cinci de ani și încărunțise într-o noapte la Cavnic. Condițiile erau grele, dar lucrau în mină și primeau cât de cât un colț de pâine și o zeamă seara când se întorceau. În plus, minerii le aduceau pachete, pe care le ascundeau în locuri de ei știute, cu pâine și slănină învelite în ziare, ca să mai poată citi și ei câte o știre din țară. Așa au aflat că a murit Stalin și au început să spere. Atât de mult încât unii au forțat evadarea și au chiar reușit, deși pentru scurt timp. Doar că în zilele următoare evadării, ofiţerii şi paznicii gardieni, plini de furie, şi-au pierdut stăpânirea de sine, aplicând împotriva deținuților măsuri de un barbarism, de o duritate şi de o ferocitate rare. În primul rând nu i-au mai scos la muncă ci i-au pus să sape o groapă mare în care i-au înghesuit pe toți și i-au ținut acolo, înconjurați de gardieni cu puștile îndreptate spre ei, trei zile si trei nopți, fără apă și mâncare ca să recunoască câți și cine i-au ajutat pe evadați. Atunci, în zilele acelea a încărunțit. În una din nopti, un preot a început să se roage cu voce tare, se rugau toți convinși fiind că vor muri. Când se ruga, el a închis ochii și și-a văzut în gând familia, nevasta și copiii, nici nu mai știa dacă trăiesc sau, dacă da, cum arată, a lăcrimat, și-a făcut cruce și a așteptat. Nu i-au mai împușcat dar i-au împrăștiat prin alte închisori. El a ajuns la Aiud, nu mai știe câți ani și în final la Gherla unde a cunoscut ce înseamnă iadul. Acum slab, nehrănit, umilit, batjocorit în cele mai oribile moduri, îl privea pe gardianul care îi desfăcea cătușele de la mână și nu înțelegea nimic. A ieșit din tribunal și s-a asezat pe iarbă sub un copac. Acolo a văzut că avea pâine și slănină în punga de hârtie și niște hârtii și o foaie de drum în mână, pe care i le dăduse avocatul la ieșire. I-a spus că poate pleca la gară și de acolo să plece acasă. Și să aibă grijă de hârtii. Le-a pus în valiza în care mai avea doar o cămașă boțită. A stat sub copacul acela o vreme, apoi și-a făcut curaj și a pornit spre gară. Copilărise pe străduțele acelea, îi venea să plângă amintindu-și. La bombardamentele din 1944, în locul casei lor a rămas o groapă, așa că și-a luat familia și a plecat într-un sat necunoscut din Ardeal, unde cumpărase o casă, nici nu știa cum arată, pe care i-o vânduse o vecină că o moștenise de la bunicii ei, dar ea nu avea bani și vânzându-i-o lui își putea crește cât de cât copiii, că era văduvă, bărbatul îi murise pe front. Casa era mică, dar avea pământ destul în jurul ei; și-au încropit o gospodărie și părea că lucrurile se așezaseră. avea de gând, când s-or mai liniști, să construiască o casă mai mare, își făcea fel de fel de planuri și toate păreau realizabile. Își amintea el acum, dar toate astea fuseseră în altă viață. Se uita în pământ în timp ce mergea, ar fi vrut să grăbească pasul dar nu putea. Se temea de oameni, învățase în toți anii ăștia să se teamă, mergea aplecat și târându-și picioarele. În gară privi oamenii care treceau grăbiți și nepăsători și nu se întreba nimic în sinea lui. Nu înțelegea sentimentul acesta încă și mulți ani avea să îl frământe neputința de a înțelege cum este să fii nepăsător. El uitase. A urcat în tren, unul personal, undeva în noapte și s-a cuibărit într-un loc la geam, după ce și-a așezat cu grijă valiza în plasa de deasupra scaunului. A adormit privind pe geam. S-a trezit la un moment dat când cineva l-a bătut pe umăr. S-a întors și a văzut fața unei tinere care îl îmbia cu un măr. Se făcuse deja ziuă. A mulțumit, dar nu putea mânca nimic, nici nu-i era foame. Se obișnuise să nu-i fie foame. S-a tras mai aproape de geam de frică să nu miroase a nespălat. Oricum, mirosul de fecale care îi intrase în nări atâția ani, nu avea să-i mai dispară niciodată. Femeia i-a zâmbit și atăt. Spre după amiază a ajuns în halta în care cobora. Putea să coboare în Câmpia Turzii, dar nu se simțea în stare să meargă douăzeci de kilometri pe jos. De aici avea numai cinci. Când a coborât din tren, era amețit. S-a așezat pe o bancă să-și revină, Din dreapta lui a auzit: Baciu Tini, mergi spre casă? Hai că te duc eu. Tresări, amintindu-și parcă brusc cum îl cheamă. Erau ani buni de când nu-și mai auzise numele; îl strigau ” mă, criminalule”. L-a privit, era în direcția soarelui, și cu greu l-a recunoscut. Relu lui Moartea, așa îi zicea. Când a plecat el era un băietan, dacă avea vreo șaisprezece ani, acum, Relu era un vlăjgan. Avea o trăsură cu doi cai frumoși. Îi fu rușine să îi spună câ nu este în stare să se ridice. Își aminti de câte ori, când i se ordona, s-a ridicat de jos, dintr-o baltă de sânge și de fecale, deși simțea că nu mai poate mișca nici măcar un deget. Se opinti și cu îndârjirea pe care o căpătase la Gherla se ridică, își apucă valiza și porni către trăsură. Dar a lui Moartea apăru lângă el într-o clipă și îi luă valiza din mână. Lasă că te ajut eu baciule. Îl ajută să urce în trăsură și porniră. Pe drum îi povesti de oamenii din sat, care mai trăia, care mai murise, care pe unde erau și nu-l întrebă nimic despre el. Îi mulțumi recunoscător în gând pentru asta. Era atât de obosit și de răvășit că nu mai avea putere să se prefacă. Când se apropiau de casă, Relu îl întrebă cumva șoptit. Da’, tanti Carolina știe că vii? Atunci l-a privit direct în ochi. Nu, nu știa, nu-i spusese nimeni. Relule, zise, lasă-mă aici la pod. Dar te duc până în poartă, că doară pe acolo mi-i drumul, insistă Relu. Nu, lasă-mă la pod. A coborât, i-a mulțumit lui Relu a lui Moartea de omenie, și-a pus valiza lângă el pe iarba de pe marginea șanțului, si cu greu s-a asezat pe iarbă. Stătea cu spatele la casa lor, încă nu o putea privi. Și cum intru eu acum în casă? s-a gândit. Dar nu știa că îl așteptau, doar că nu știau când ajunge. Dar îl așteptau. Așa cum l-a așteptat Relu la haltă. Relu a oprit în poartă și a intrat în curte. Tanti Carolina, baciu Tini îi pe șanț. Carolina s-a uitat la copii ei, toți patru, cum stăteau împietriți, așezați unul lângă altul pe dormeza din bucătărie. Să nu vă mișcați, să nu facă vreun șoc, săracul când v-o vedea. Mă duc să îl aduc. Și-a desfăcut șorțul de la brâu cu greu, mâinile îi tremurau de nu și le putea stăpâni și a pornit cu pași potriviți, apoi tot mai repezi până a început să alerge. Să nu plângi, și mai ales să nu urli, își spunea în gând, dar când l-a văzut ghemuit și mărunt pe marginea șanțului, a început să urle. S-a repezit și l-a luat în brațe, iar el cu vocea lui blândă îi tot spunea, Nu mai plânge Lino, că de-acum sunt acasă, Nu mai plânge! A dat să se ridice, dar nu mai avea putere, cum nu avea putere să o privească pe Lina în ochi. Știa cât i-a fost de greu. Ani buni nu știuse nimic de el și comuniștii îi luaseră tot din ogradă, până și porcii din coteț în prag de iarnă. Dar Lina era o femeie puternică. Și-a crescut copii cum a putut. La inceput a vândut din bijuterii și blănuri, cât să treacă peste iarnă, apoi a lucrat pământul care i-a mai rămas ajutată de copii, apoi au ajutat-o niște oameni necunoscuți, dar știa ea că sunt prieteni de-ai lui Tini, apoi copiii au terminat scolile și lucrurile s-au mai liniștit. Răbdase și de foame, dar numai ea, nu și copiii. Dar acum nimic din toate astea nu mai contau. Nu pentru Lina. Hai, să mergem acasă, Tini, i-a spus Lina și l-a ajutat să se ridice. Ține-te de brațul meu și hai să mergem. Au mers agale, el târându-și picioarele, ea zâmbind printre lacrimi. Omul ei s-a întors acasă și ea are să-l oblojească. Când au intrat în curte și și-a văzut copiii, oameni în toată firea de acum, cum își frângeau mâinile și cum le șiroiou lacrimile pe obraz până în barbă, și cum șopteau printre sughițuri „tată!”, toată puterea lui s-a topit, A început să plângă în hohote, acoperindu-și fața cu palmele, murmurând: Îți mulțumesc, Doamne!