Epilogul nu este unul al unui jurnalist serios, al unui jurnalist care trebuie să spună ce și cum.
Am căutat, în ultimii 25 de ani, răspunsuri la tot soiul de întrebări legate de cultură, culturnici, festivaluri mai mult sau mai puțin literare, folclorice, festivaluri la care am fost prezent ca un fel de scrib, văzând și auzind multe, chiar foarte multe.
Strigătele şi zgomotelor uşilor se întrepătrundeau, pentru cine trecea pe strada aceea înamorată de boscheţi şi tei, da, mai ales de teii iubitori de umbră, umbră din mijlocul căreia se ridica toropit de căldura amiezii blocul, zgomote ce se întrepătrundeau de glasul de bronz al clopotelor bisericii “Sfânta Milă”, glasuri ce trezeau dintr-un somn, pregătind-o pentru un altul această amiază de duminică, amiază strangulată de laţul căldurii.
Ziua acoperită de o lumină roșiatică, amăruie la gust, s-a aruncat în abisul negru, în timp ce noaptea sparse porțile orașului precum intră un accelerat într-o gară cu împiegați morți.
Pentru orice călător care sosește pentru prima dată în nord-vestul Transilvaniei, locurile, peisajul coboară din alte lumi, poate chiar din alte dimensiuni. Stânci uriașe și ascuțite ce înjunghie cerul, repezi pâraie care aleargă bezmetic printre bolovani aruncați acolo de titani, zgomote care se îngână, se încalecă peste simfonia sinistră a vântului, simfonie ieșită ca o umbră neagră din pădurile nesfârșite ale acestui ținut. Coclauri neumblate, putrezite în singurătatea lor, văi întortocheate și unde imense trunchiuri de copaci zac putrezite de-a valma. Aici, aici, călătorul nostru, dacă nu are un ghid bun și curajos, mai poate vedea, se mai poate pierde pe veci în uriașe poieni, locuri unde lăstărișurile, cioatele arse și contorsionate stau alături de colibe părăsite și dărăpănate și în spatele cărora vei găsi mereu cranii și tigve de animale albite de viermuiala necruțătoare a timpului. Istovit de drumul lung, de foame, unii chiar de sete, pentru că nu toți ghizii vor găsi în timp util neostenitele pâraie, călătorii vor privi temători la rânjetul ce curge din orbitele goale spre crepusculul ce aduce bezna și ceața. Un crepuscul straniu, violat de înfiorătoare dungi sângerii.
Acum și aici, călătorul nostru va învăța că există pustietăți nerăbdătoare să înhațe străinul obosit de atâta drum, să-i pustiască mintea cu teribila frică, să-i fărâme trupul de stâncile ascuțite, să-i înghită sângele, pofticioase și repezite.
O întrebare, o întrebare plutește peste pădurile reci și neprimitoare, peste prăpăstiile și cetățile părăsite unde sălășluiesc ielele însetate de sânge: în noaptea asta va bate vântul?
Nu departe de pasul ce duce înspre tihnita și liniștita țară românească a Moldovei, aproape, foarte aproape de fosta graniță a defunctei Austro-Ungarii, graniță însemnată cu borne și cazemate acum aflate în părăginire, există un drum, mai mult o potecă ce urcă spre inima muntelui, spre vârful Căsaru. La câteva ore bune de mers, vei găsi o poiană asigurată de uriașe stânci dar şi de prăpăstii. Locului i se spune „La Răscruci”, dar ciobanii bătrâni îi mai spun şi „Poiana castelului însângerat”. Acum însă, călătorul va vedea doar nişte ziduri distruse aproape în întregime, năpădite de buruieni şi bălării, iar aproape de prima văioagă nedesluşit de adâncă, ceea ce a mai rămas dintr-un bust al unui sângeros zeu babilonian.
Nimic nu stă la voia întâmplării: neguri rele, sfâşiate de demoni, se ridică spre vârfurile munţilor...
Cei doi călători nu prea păreau a fi din partea locului. Asta se vedea după îmbrăcăminte, după felul cum cercetau peisajul, după paşii lor grăbiţi ce adulmecau firul potecii. Dar ce caută aceşti străini în aceste locuri ce adulmecă înspăimântate glasul posomorât şi cenuşiu al cerului de noiembrie? A venit lapoviţa, o lapoviţă rece, lapoviţă ce-ţi biciuie necruţătoare obrajii, purtată de vântul aspru, compozitor al unei stranii simfonii printre crengile brazilor.
– Mergem de trei ore aproape, domnule conte… nici ţipenie de om…
– Ţine-ţi gura aia spurcată, Petrule! Trebuie să ajungem acolo unde avem de ajuns! Şi nu mai pierde timpul tot închinându-te la fiecare copac. Ce dracu, doar nu eşti babă, ţărănoi prost şi superstițios!
– Numai bunul Dumnezeu ne mai poate ajuta prin aceste locuri ale iadului stăpânite de Satana!
– Mai lasă-l dracului pe Dumnezeul ăla al tău! Trebuia să mă aştept să crezi şi tu poveştile cu vampiri şi strigoi, dobitocule!
Cel care încheiase aşa de tăios dialogul nu era altul decât contele Andreasz Teleki de Szek, descendentul unor bogaţi şi infatuaţi grofi, grofi ce-au stăpânit cândva aceste locuri. La aproape patruzeci de ani, contele era încă un bărbat bine, cu un corp solid clădit. Faţa prelungă, cu pomeţii oarecum iviţi încăpăţânaţi din îndărătul cărnii, este împodobită cu o mustaţă bogată, aşa cum au purtat toţi străbunii lui şi favoriţi ce se leagănă decent pe lângă urechile destul de fine şi delicate. Nasul se ridică istovit şi puţin deformat spre ochii subtil alungiţi înspre tâmple, ochi de culoarea smârcurilor înşelătoare, coborând la fel de istovit spre gura tăiată de cele două buze, oarecum mari, buze ce privesc alene bărbia ce se pregăteşte să-şi dubleze dimensiunile. Celălalt, Petre Macedon, este valetul contelui. Are o vârstă apropiată cu acesta şi aduce, dacă îl priveşti mai bine, cu prietenul şi slujitorul lui Don Quijote.
Prezenţa contelui ungur pe domeniile ce au aparţinut familiei sale înainte de 1918, de Marea Unire, de Trianon, era consecinţa unui dialog, ciudat dialog pe care l-a avut cu un străin în urmă cu două luni. Aşezat într-un separeu dintr-un luxos restaurant budapestan, contele Teleki lua masa. Gândurile sale zburau spre Elisabeta, înfocata sa amantă, o femeie vioaie, cu un păr necruţător de blond şi dezlănţuită în pat, amestecându-se cu aroma vinului de Tokay ce-i asalta nările. Din această stare de reverie îl smulse o voce baritonală, de-o politeţe impusă de etichetă:
– Contele Andreasz Teleki de Szek? Pot să iau loc la masa dumneavoastră?
Întrebarea fusese rostită de un bărbat înalt, de-o frumuseţe angelică, cu părul lung şi înfiorător de negru, care îi scotea în evidenţă paloarea feţei, ochi înecaţi într-o superbă lumină verde, buzele roşii, de-un roşu nemaiîntâlnit, îmbrăcat totalmente în negru. Străinul depuse graţios melonul în braţele chelnerului. Vizibil impresionat de politeţea străinului, contele îl invită la masă.
– Domnule, sparse tăcerea contele exasperat de comportamentul străinului care fuma liniştit, fără a scoate vreun cuvânt, dintr-o ţigară lungă şi fină, mă rog frumos, doriţi ceva de la mine?
În ochii străinului se aprinse o lumină ironică, dar blajină, aproape insesizabilă. Stinse tacticos ţigara în scrumieră, spunând pe un ton foarte glaciar: – Mitraşcu Ioan... Vă spune ceva acest nume?
– Mitraşcu, hm? gândi contele cu voce tare. Ah, da, parcă. Cred că este numele fostului administrator al domeniilor ce le aveam undeva la nord de Bistriţa. Nu văd, unde e legătura?
– Răbdare... multă răbdare, excelenţă. Pentru a înţelege cine sunt, dar, mai ales de ce sunt aici, trebuie sa mă ascultaţi cu atenţie şi vă rog să încercaţi să nu mă întrerupeţi. Înainte, înainte de-a închina acest pahar de vin roşu ca şi asfinţiturile din ţinuturile Lui, de Moarte fi-va-n veci ferit cel Neobosit şi Fericit (...) Să bem pentru Odin, pentru Noaptea Vântului... Boldok Unepek! Râsetul sardonic al străinului făcu să vibreze aerul în separeu înfiorându-l pe conte.
– Excelenţă! Numele meu este Cristian Mitraşcu, dar asta nu are prea mare importanţă, important este să ştiţi că pe bunicul meu îl chema Vasile Mitraşcu, cel care a administrat domeniile familiei voastre de la nordul Bistriţei, Bestercze dacă vreţi. Apropo, cât de bine cunoaşteţi zona? întrebarea fusese rostită pe-un ton ironic, descoperind un zâmbet răutăcios.
– Vag... foarte vag, domnule!
– În sfârşit! Evenimentul, pentru că era un eveniment angajarea unui român de o mare familie maghiară, i-a pus pe gânduri pe marii grofii din vechiul Erdely. Cel care hotărâse asupra acestei angajări a fost străbunicul dumneavoastră, Janosz Teleki de Szek. De-o vastă cultură, bătrânul era un adept al ştiinţelor oculte, căutând în cărţile sale vechi, multe cu însemne cabalistice, viaţa după moarte, reîncarnarea, chemarea spiritelor, chiar şi nemurirea. Uneori vorbea de un „dominus diabolicus” care îl ajută în aceste căutări. Tot în acea perioadă au început dispariţiile copiilor, iar ţăranii înspăimântaţi povesteau jandarmilor despre lupi uriaşi ce apar ca din senin în sate, despre vampirii ce caută doar sânge de copil, despre femei cu copite şi păr pe faţă numite iele şi care îl violează sălbatic pe drumeţul rătăcit, crucificându-l pe-o cruce întoarsă, cu sexul în gură. Cine crezi că i-a crezut? Nimeni! Să mergem mai departe. În scurt timp, bunicul dumneavoastră a descoperit în noul angajat un om fin, cult şi inteligent. Desconsiderarea de la început s-a transformat în stimă şi, în cele din urmă, într-o prietenie adevărată. Acest fapt nu i-a displăcut bătrânului. El mai susţinea că românul este un medium perfect. Boala îngrozitoare care l-a lovit pe bătrân după o noapte de spiritism i-a pus, în scurt timp, capăt zilelor. A murit lăsând porunca să fie înhumat în poiana de sub castel doar în prezenţa fiului său şi a noului administrator. Oreg varázsló, bătrânul vrăjitor, cum era supranumit de ţărănii de pe domeniu, ar fi că se va întoarce, spunând că a găsit cheia de la Sălaşurile Morţii. Despre înhumare s-au auzit lucruri stranii. O slugă care i-a urmărit pe furiş susţine că bătrânul ar fi mers pe propriile picioare până în poiană. El le-ar fi spus jandarmilor că Oreg Varázsló ar fi încercat să-şi violeze fiul, lepădându-se de numele Mântuitorului şi-al Domnului Dumnezeu. Cel care l-a salvat pe bunicul dumneavoastră a fost românul. Cum şi în ce fel nimeni nu ştie sau nu mai vrea să ştie nimic. După toate aceste evenimente, din motive iarăşi necunoscute, bunicul dumneavoastră, Emmannuele Teleki de Syek, i-a spus într-o seară bunicului meu:
– Vasile! În noaptea asta am nevoie de tine. Va fi un secret pe care doar noi îl vom cunoaşte!
Ei bine, domnule conte, în noaptea aceea, cei doi au îngropat în poiana de sub castel bijuteriile familiei voastre şi o mare cantitate de aur sub formă de lingouri. Dar, cum dumneavoastră nu cunoaşteţi locurile, vi le voi prezenta eu. Sunt sigur că veţi râde din nou, însă e bine să ştiţi un lucru. Autohtonii, românii schismatici, consideră poiana blestemată. În locurile acelea s-au înfăptuit cele mai mari tâlhării şi jafuri din zonă, urmate de oribile crime. Ciobanii bătrâni spun, oricărui care-i ascultă, despre locul unde e sălaşul Celui Veşnic Însetat de Sânge şi despre hanul unde petrec morţii. Pe undeva, dincolo de fabulaţii, există un sâmbure de adevăr. Odată cu apusul soarelui, la crepuscul, îngerii apar pe cai şi valuri de ceaţă groasă împresoară locurile, din prăpastia ce se deschide dincolo de stânci se aud gemete, urlete, hohote de râs. Cei doi ştiau de aceste lucruri, dar pustietatea locului i-a decis să îngroape acolo comoara. Era o noapte întunecoasă când au plecat spre poiană. Ceea ce a urmat depăşeşte orice imaginaţie. Când şi-au terminat treaba, au scos deodată două pumnale lungi şi tăioase, împlântându-le unul în celălalt. I-au găsit după zile şi nopţi de istovitoare căutări, într-o râpă plină de mărăcinişuri. În vene nu mai aveau un gram de sânge iar în locul ochilor,
la lumina torţelor, zâmbeau sinistru patru diamante…
– Domnule, interveni contele aspru, cu un ton superior, povestea boşorogului ce umblă după cai verzi pe pereţi o ştiu şi eu foarte bine, iar despre poveştile din sat, despre comoara deasupra căreia dansează vampirii, trebuie să recunoaşteţi că mi-a cam trecut vârsta.
O grimasă, ceva între ironie şi răutate, despică faţa străinului.
– Conte… domnule... pe mine nu mă interesează ceea ce credeţi sau nu credeţi dumneavoastră. Priviţi aici! Iar românul aruncă pe masă un sul de hârtii. În aceste documente este descris cu exactitate locul unde este îngropată comoara. Singura problemă este că trebuie să veniţi personal să o luaţi! În consecinţă, vă aştept, vă aştept în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, la o oră, cu puţin înainte de o oră de miezul nopţii, în poiana de sub castel. Au revoir, nu vă obligă nimeni să veniţi!
Nu mai avu timp să răspundă ceva străinului. Acesta dispăruse brusc, în urmă-i plutea un vag miros de reavăn, de umezeală, de răşină.
„Ducă-se dracului, îşi spuse în gând. Acum sunt bogat, iar acest Mitraşcu va trebui să dispară, ţopârlan prost (...) auzi, Dracula, lilieci, büdös gazember, a torkodat kéne elvágni, nespălatul, am să îi tai beregata.”
Începu să râdă încetişor, un râs vizibil satisfăcut, de fiinţă omenească foarte mulţumită de sine, mult, mult prea mulţumită.
Burniţa, acum transformată în lapoviţă, cernea nestingherită din cerul întunecat. Cristale de gheaţă îi biciuiau nemiloase faţa, iar un vânt rece şi aspru începu să sufle necruţător. Văicărelile valetului îl transformară într-un pachet de nervi.
– Petrule... la naiba cu tine şi cu neamul tău, îl lovi cu cravaşa peste faţă, doar de răscoale şi petreceri sunteţi buni! Te-ntorci în sat... dacă nu apar până la amiază, porneşti în sus cu nişte oameni... Clar! Hai, cară-te, dobitocule!
Trecură mai bine de trei ore de la această discuţie, iar poiana încă tot nu apărea. Între tufişuri, dincolo de potecă, zeci de ochi fosforescenţi pândeau. Timpanele îi erau asaltate de hohote de râs ironice, glasuri piţigăiate, isterice: „Ce dracu e cu nepricopsitul ăsta aici?” Zgomote de copite ce loveau piatra se auzeau tot mai aproape.
Gândurile lui începeau să alerge nebune, înfricoşate. Fraze, jumătăţi de fraze, torturate, frânte, se năpusteau asupra sa, iar urlete de chinuitoare agonie se auzeau de peste tot. „Valachia... Unio Trium Nationum... Străinul? Ce caută aici? (...) Ei sunt blestemaţi (...) Cercul vieţii lui s-a închis (…) Umbrele infernului le vor arde sufletul (...) Să-l ucidem? Nu, de ce? Mai bine să îl tragem pe roată!” Simţea cum o frică teribilă îi cuprinde trupul şi simţurile, cum sângele lui ţâşneşte din mâini şi din picioare, din ochi. Începu să urle, după care o luă la fugă, alergând ca un bezmetic.
– Bună seara, domnule conte! Un urlet animalic i se opri în gât. Mitraşcu, ivit ca din pământ, stătea în faţă – zâmbea foarte amabil. Îl bătu prieteneşte pe umăr.
– Sper că drumul nu v-a creat mari probleme… Asta e vremea, dar vă asigur că în iulie sau în august aici este un deliciu. Vă rog, vă rog poftiţi înăuntru, vă aşteaptă foarte mulţi prieteni!
Din casa cu două caturi ce se ridica în faţa lor se auzeau cântece de beţii, râsete puternice şi un atrăgător miros de friptură invada împrejurimile. „Un han în aceste locuri?” se întrebă ascunzându-şi bine gândurile, mascându-le.
– Uneori, întrebările, întrebările, dragul meu prieten, nu mai au sens. Ne pot atrage şi mai mult în genunile neînţelegerii unor fapte şi lucruri străine de acest joc ce se cheamă umanitate! (...) Ascultaţi
(...) A început să bată vântul! Intraţi (...) intrăăăăă, te rog, aici plata se face în suflete. Să ne grăbim... Ne aşteaptă contele!
Când trecu pragul, mintea sa refuză să mai înţeleagă ceva. Dincolo de el, aceeaşi tăcere aspră a muntelui, aceeaşi pustietate stranie şi înfricoşătoare. Ciuli urechile. De undeva, de pe stâncile acelea ce zgârie cerul, aude acorduri de vals. Când ridică privirea, urletul se transformă într-un horcăit, gemând lugubru. Sus, la castel, se vedea a fi o mare petrecere: lume multă, zgomote de veselie şi muzică. Valsul cobora lin, se înlănţuia cu lapoviţa ce cădea continuu, se pierdea printre brazii ce vuiau. Mai simţi doar o arsură puternică în abdomen şi văzu cum pete mari de sânge ucid catifeaua neagră ce acoperea o lădiță cu blazonul familiei lui…
... Wiener Blut, notele calme se amestecau printre perechile şi mesele umplute cu bunătăţi şi bucuria Contelui de-ai face pe invitaţi să se simtă bine…
Dar ce caută o femeie singură în noapte pe aceste drumuri de munte?
Satul este cufundat aproape în totalitate în întuneric. Doar ici-colo câte-o luminiţă te face să crezi că nu te afli totuşi într-un mormânt...
povestiri așa cum se scriau cândva, povestiri stranii și fantastice
Glasul meu răzbătea bolnav şi searbăd printre stânci, adormite nisipuri şi grave scoici...
Păianjenii pândeau cercul pentru uciderea lui între pânze.
