Dacă e marți, e Cordoș…(20)

Povestiri stranii și fantastice din Transilvania- Siebenburgen, țara celor șapte păduri, țara celor șapte păcate

PROLOG - Urmează două luni pline de vară, de libere și de concedii (așa le zicea mai demult), mno, acum se cheamă vacanțe, așa că, în iulie și august, vă propun altceva: povestiri așa cum se scriau cândva, povestiri stranii și fantastice. Cred că am pentru  două volume, așa că, în iulie și august, sper să vă delectați cu Povestiri stranii și fantastice  din Transilvania. Lectură plăcută… Fac o rugăminte tuturor celor care vor citi povestirile: dacă vă doriți o carte, e bine de știut…  Scrieți, sunați, tastați… să știu
 
Cartea 1: Începuturi- Pădurea blestemată 
Siebenburger! Țara Celor Șapte Păduri, zisă de unii papistaşi furioși pe Luther Ţara Celor Şapte Păcate. Locuri neumblate și care se zvârcolesc împreună cu pădurile lor nesfârșite și întunecoase sub blestemul Celui care Stăpânește. Sunt aici locuri unde și timpul aleargă înspăimântat, hăituit de demoni și iele, prea umili sclavi ai Celui care te așteaptă la punte. Se spune că este un ținut, asta vechii sași și șvabi o spun, un ținut sufocat de legende crude și sângeroase, toate, dar toate având același epilog: 
 
„De moarte fi-va-n veci ferit cel neobosit și fericit! Pregătiți-vă: nisipul din clepsidră este pe terminate. În noaptea când din ținuturile lui Odin va bate un anumit vânt, semnul confreriei va coborî pe pământ. Este semnul mormintelor deschise. Semnul întoarcerii Lui!”

Piatra zeului Baal

Așa au găsit inscripția pe o piatră, mai precis pe un fel de placă din care nedeslușite semne ieșeau în basorelief, placă adusă de munteni, din turnul dărâmat al unei cetăți vechi de la marginea nordică a Transilvaniei, cu multă vreme înainte ca Petru Rareș să-l decapiteze pe meisterul burgului de pe Bistrița ardeleană. Soldații bogatului voievod Rareș nu au înțeles nimic din literele înșirate cam fără noimă pe piatra aspră și rece, dar senior Benedetto, trimisul Sanctității Sale Pius al X-lea, a înțeles totul. De aceea a cumpărat piatra, cu gândul nespus de-a o trimite la Roma, acolo unde, iezuiții, pricepuți în lucruri de acestea, ar fi găsit sensul cuvintelor. Nu a mai apucat, senior Benedetto a dispărut chiar în seara când cumpărase piatra și chiar tocmise un jidov ce călătorea des spre Buda, Viena și mai pe urmă la Roma, să o ducă în secret. L-au găsit paznicii porții Lemnelor, decapitat, după ce înainte de-a muri fusese jupuit de viu. Pe la colțurile cetății se vorbea de faptul că senior Benedetto nu era deloc străin de unele manevre ale Sanctității Sale în ceea ce privește lupta de la Mohacs și transformarea unei părți a Ungariei Mari în pașalâc, și că ar fi răzbunarea nemeșilor maghiari trecuți la dreapta credință a lui Luther:
„Ich stehe ich. Kann nicht anders. Gott helfe mir”. Cuvintele lui Luther spuse la Worms nu i-au convins pe adepții lui cu sânge turanic să întoarcă obrazul.

Pădurea blestemată
Pași de vals, note calme, fără umbră de violență. Un șirag de mătănii negre, perle negre, Wiener blut: ein, zwei, und drei, bitte fier. Fredona cu glasul scăzut, având un pahar în mâna stângă, alături de un imaginar partener.

Gheare ascuțite, mârâituri. Brusc, ca și cum ar fulgera din senin, sălbăticiunea se aruncă spre gratiile cuștii, spre un ceva ce doar ea, uriașa lupoaică, vedea. Patina înapoi speriată, scoțând un urlet de spaimă, de frică nebună. Se ghemui într-un colț al cuștii, mârâind și arătându-și mereu colții ascuțiți. Nu, nu era nimeni, poate doar o umbră ce se insinua în viscolul ce începu să răvășească muntele.

Ghearele pieptenelui alunecă ușor prin părul bogat. Mătase neagră ce cade ca un val peste rochia de satin alb, imaculat: Night în white satin – versuri... Privea oarecum contrariată imaginea din oglindă. Ceva nedefinit, ireal, pusese stăpânire pe camera de culcare, iar un miros greu, de guano, de boală, de uree, plutea în aer, moment când o cuprinse o frică teribilă, vecină cu isteria. Aburul lua formă, se materializa. Atunci văzu o fetiță îmbrăcată „á la belle époque”, un „belle époque” austro-ungar. O privea fix în ochi și avea o uitătura rea, necuviincioasă, ironică. Începu să cânte o melodie simplă, de epocă victoriană, des cântată în pensioane: Unu, doi, trei, hai la joacă dacă vrei, Unu, doi, trei, patru, dacă nu vrei, mergi la dracu. Îi veni să țipe, să vomite, mai ales că mirosul deveni insuportabil, iar fetița își ridică cu mâna stângă bărbia, iar cu mâna dreaptă începu să-și taie tacticos gâtul. Sângele țâșni precum un vulcan noroios și-o împroșcă pe piept și pe față, iar paharul de cristal căzu pe marmura albă din cameră și se prefăcu în zeci de cioburi sângerii.

Se trezi afară, în parcul din spatele micului castel și care dădea în pădurea aflată deasupra satului, o pădure veșnic întunecată și posesivă. Începu să alerge, așa, plină de sânge și vomă, o fugă bezmetică, dezorientată complet. Târziu realiză că a intrat adânc în pădurea în care nu mergea decât însoțită. Brusc, calea îi fu tăiată de un viezure, unul uriaș. Nu îi făcu nimic, dar un urlet de spaimă îi țâșni din gât, dar viezurele continuă să o privească impasibil. Simțea că mii de ochi o privesc din tufișuri, din spatele brazilor uriași. Abia atunci își aruncă privirea spre cer, dar speranța îi fu rapid spulberată de burnița ce începu să se prelingă precum un clei mai puțin consistent, înlănțuind copacii, pădurea. Viezurele dispăru înghițit în ceața densă în vreme ce, peste pădurea sufocată de burniță, se auzea, tot mai tare, cântecelul fetiței: Unu, doi, trei, hai la joacă dacă vrei, Unu, doi, trei, patru, dacă nu vrei, mergi la dracu.

Nuuuuuuuuuuuu, nu mai vreau, m-am săturat! Ce vrei, ce mai vrei de la mine? țipă. Se uită în jur, dar spaima devenea tot mai agresivă (...) Lasă-mă în pace! horcăi, iar un alt țipăt i se opri în gât, atunci când pe potecă reapăru viezurele, parcă mai mare, mai interesat de persoana ei. Se prăbuși la pământ, rece și deja mocirlos.

Simţea o durere surdă, insuportabilă, un cui de foc îi traversa obrazul frumos, neînchipuit de fin, acum murdărit de noroi şi ace de brad. Pipăi cu degetele zdrelite, pline de sânge în jurul ei: nisip fin, auriu, un sol perfect uscat. Simţea un gust ciudat în gură, gustul sărat al ţărmurilor pustii, pustiite, briza marină.

Nuuuuuuuuu, nu mai pot! Gemu, uitându-se cu o privire pierdută în jur. Cătăliiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiin! strigă dintr-o dată. Încercă să se ridice, dar nu reuşi, aşa că începu să se târască prin noroiul amestecat cu zăpadă spre o imagine ce se îndepărta încet de ea.

Nu se poate, nu se poate, Cătălin!!! strigă, strigă, un monument al neputinţei cu o mână ridicată spre cerul înfăşurat în negre ceţuri. Văzu cât se poate de clar un bărbat la treizeci de ani, înalt, suplu şi care mângâia încet, încet şi voluptos fesele unui tânăr efeminat, drăguţ, cu un păr lung şi creţ care îi cădea pe umeri.

Horcăi precum un porc măcelărit de Ignat –
Ziua porcului – De ce, Cătălin, de ce? ţipă, iar ţipătul ei se contopea cu cel al unei cucuvele apărute ca o fantomă din noaptea violată de lapoviţa aspră şi tăioasă ca un bisturiu.
Reuşi să se ridice şi, cu ultimele puteri, începu să alerge pentru a prinde imaginea ce se îndepărta tot mai mult. Nu mai vedea nimic, nu o mai interesa nimic: Cătălin, Cătălin, nu pleca, te rog, te rog nu mă părăsi!
Un hohot de plâns despică tăcerea convulsivă a nopţii, iar urletul neputinţei şi al disperării înfricoşă lupii ieşiţi după pradă. Mai privi o dată, o singură dată în spate, după care plonjă de pe stânca ascuţită în hăul care se căsca dedesubt.

Alb imaculat, pur, acum stropit cu roşu, un câmp verde incendiat de maci, un trup zdrobit sub dantela lui albă, acum pătată de sânge şi al cărui miros i-a adus. Într-un tufiş, două perechi de ochi fosforescenți luciră sinistru. În secunda următoare, întregul spaţiu se umplu de nişte hohote de râs, lugubre, sardonice de-a dreptul. Vietatea ciuli urechile iar în ochi i se putea citi o neînţeleasă spaimă. Scoase un urlet prelung, după care se afundă în pădure scheunând jalnic.
Cele trei luminiţe verzi dispărură în acelaşi mod cum au apărut, iar, din cotitură, ridicându-şi ochii, în sus nu mai vedeai nimic – doar pădurea de brazi şi vuietul ce-şi continuă sinistra strigare printre crengile acestora şi hohotele de râs ce pluteau intrând parcă în fiecare ascunziş şi cotlon al acestei păduri.
Vântul, un vânt ce aduce răul în marea de conifere, în tot?! „În noaptea asta va bate vântul?” Cine ştie, poate da, poate nu. O întrebare fără Dumnezeu. Ce amestec ar avea El aici? Galopul cailor era înnebunitor, parcă cineva îi împinge din spate, iar pe drumurile astea de munte câte nu se pot întâmpla? Pe capră nu e nimeni, sau poate că retina ar percepe o altă imagine. Dar cum să vezi ceva ce nu trebuie să vezi?
Patru cai galopând într-o viteză ameţitoare, doi albi şi doi negri. Cei albi au coifuri negre, cei negri, coifuri albe, trăgând după ei... negru, de-un negru ce se contopeşte cu noaptea, cu bezna. Dacă nu-l vezi, auzi – e strident zgomotul copitelor ce lovesc pietrișul, sparge această beznă, dar o face parcă mai rea, mai neprimitoare. Urlete înfometate, chemări de haită se contopesc cu acest zgomot. Vârâturi, miros de carne, miros de sânge proaspăt. Dar numai la auzul galopului, al hoşniturilor cailor însetaţi de sânge, fug cu coada între picioare, cuprinşi de-o panică inexplicabilă.
Fiarele fug de altă fiară? Nimic. Doar vântul îşi continuă sinistra simfonie printre coamele brazilor. Pustiu, frig şi întuneric. Ecoul sufletului acestuia cutremură pădurea.