Tag Archives: iluzii

1 decembrie

1 decembrie, sărbătorea  României. Nu că nu mi-ar fi dragă țara mea, dar pentru mine 1 decembrie înseamnă și altceva. Cronologia este ușor alta, pentru că impactul asupra mea a fost diferit. Încep cu al doilea 1 decembrie care pentru mine a însemnat maturizarea mea prematură, pentru că aveam 23 de ani și nu îmi doream, așa, cu ardoare, să mă maturizez prea curând. Palma pe care am luat-o în acel 1 decembrie a fost devastatoare, m-a pus efectiv la pământ și usturimea ei o simt și azi. Aș fi preferat să o fi primit fizic, așa, “din poignet” direct pe obraz, cu toată forța, să-mi fi rămas urma degetelor arzândā pe obraz, vineție, tot ar fi trecut în două zile. Acel 1 decembrie, mulți din anii care au urmat, a tot durut. Dar, cum am spus, atunci m-am maturizat, dacă așa se poate numi momentul în care realizezi că visele tale nu au nimic comun cu realitatea. Normal că visez și acum, doar că visele sunt cumva așezate, nu neapărat realizabile, dar, cu siguranță, pământene. Până atunci visam povești cu zâne , prinți pe cai albi, spiriduși, zboruri printre stele, un fel de cai verzi pe pereți. 

Primul 1 decembrie. Părinții mei, doi tineri, au hotărât să se căsătorească. Au făcut-o în 1 decembrie. Pe atunci nu se sărbătorea ziua României în 1 decembrie, se sărbătorea în 23 august. Și se mai sărbătorea 1 mai. Restul sărbătorilor, mai mult sau mai puțin religioase, nici nu existau. Nici Crăciunul nu exista. Bine, el exista, dar era interzis să-l sărbătorești. Noi, toți, chiar și ei, cei care ne interziceau, îl sărbătoream însă. Lucrurile erau foarte diferite față de acum; lumea colinda din casă în casă, era chiar un act de curaj, împodobea brazi cu globuri, beteală, artificii, instalații luminoase cu beculețe colorate aduse de la ruși, chinezii încă nu făceau si, cu toate lipsurile, masa era plină și copiii primeau cadouri. Atât cât se putea. Dar asta de Crăciun. De 1 decembrie de obicei ningea. Ai mei s-au căsătorit la sfatul popular, le-au fost alături doi martori și cam atât, fără prea mult fast. Așa că, la noi în casă se sărbătorea în fiecare an 1 decembrie. Era sărbătoarea familiei. Acum, când mama nu mai este, iar tata nici nu ne recunoaște uneori, 1 decembrie ăsta al nostru este o amintire. Nu am cum să nu îi invidiez pe toți cei care, de 1 decembrie, sărbătoresc doar ziua României, si nu au amintiri. 

Sărbătoriți responsabil…

„Sufletul neamului nostru s’a format ca o rezultantă din sufletele Românilor cari au trăit și trăiesc ; el își are firea sa proprie pe care o putem explica din sufletele Românilor, dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia dintre aceștia. El este în fiecare dintre noi, și cu toate acestea este în afară de noi : noi îi împrumutăm viața organică, el ne dă continuitatea și durata istorică ; el este chipul în care ne întrupăm pentru ochii altor neamuri. Cum însă să deosebim și să caracterizăm un așa suflet, care este în noi și totuși trăește în afară de noi. Pe vecinul de lângă tine îl vezi și îl judeci după faptele sale și totuși este așa de greu să știi ce suflet are ! Este crud și merge la biserică; este mincinos și pe buzele lui numai legea și adevărul ! Adeseori o viață întreagă trăiești cu el alături și tot nu ajungi să-l cunoști sufletește ! Dar să mai cunoști sufletul unui neam întreg, din care tu însuți faci parte ! Cum ai să te ridici peste amărăciunile tale personale, pentru a vedea și călități în afară de defecte ; cum ai să te ridici peste amorul tău propriu, pentru a vedea și defecte în afară de calități ?”

Constantin Rădulescu Motru, Sufletul neamului nostru, 1910

Cornel Udrea: Despre îngeri numai de bine…

Îmi place: acel "Duamnă" al meu a prins și este exploatat pentru a defini o anume tipologie feminină contemporană.
 Zgomotoasă, snoabă , incultă, în exces de prețiozități, vulgară la nevoie, violentă în limbaj. Vorbește tare la telefon, în autobuz, nu știe să se rujeze: doi dinți din față sunt mereu roșii, ca la vampirii neglijenți,țipă culorile nepotrivite pe ea, gleznă groasă, sprijinind pe bulumaci o sferă țîțoasă, piftielnică.
 Ea te strigă de pe celălalt trotuar, trece agale pe verde, așa de-al dreacului, vai de șoferul care ar îndrăzni vreo observare:  arborele său genealogic ar fi asaltat de o sută de drujbe ! 
 Poartă pe  omida brațului un poșețoi,   ditamai imitație de firmă, armă albă și depozit de lucruri. Un inventar ar scoate la iveală un talcioc generos, de la două periuțe de dinți ( !) la niște biscuiți fărîmați ( urmele lor i se văd pe mustăcioară) o carte de rugăciuni,  și o baterie de rujuri,, cu toatele trăznind a colonie plebee, vărsată dintr-un flacon prost înșurubat.
 În funcție de ceea ce cunoaște despre tine (și știe multe, bestia!, unele chiar gingașe ) abordează subiectele zilei, izbindu-te, la intervale regulate, cu poșeta peste genunchi, sau direct în clopoței, ca un babanum argumentae al ideii rostite.
Un bătrîn proletar, care îi schimbase cîndva scutecele lui Vasile Roaită , a comparat calitățile vocale ale Duamnei ( tragedia s-a petrecut la o nuntă de diamant) cu zgomotul produs de forja grea de la CUG, în momentul în care a fost dezmembrată de revoluționari. 
Are copii, îi iubește la telefon, o află oricine dintr-un mijloc de transport, de două ori în comun, măritată, ca tînără colesteroală cu " ăsta, al meu", care ia poziție de drepți, la o simplă mișcare de pleoapă coleopteră. E lung și subțire, ca un creion trist și răspunde la numele de " idioțelu' mieu, Gusti " .
A vrut, de o mie de ori,  să fugă de-acasă, în Guyana, într-o costarică generoasă, în Proxima Centauri, dar nu  avut curajul: ar fi fost  depistat rapid, după mirosul fricii și al zgomotului trist lăsat de tăcerile lui îndelungi.
O singură dată a crezut că îi dă Duamnei-soție o strașnică lecție de neuroni iacobini, atunci cînd s-a ascuns în sala de lectură pentru copii, a bibliotecii municipale ! 
 Era bine, minunat, colora cu, limba între dinți,  cartea ce o primise de la fetița Milica, iar viața devenise chiar agreabilă. 
Fericirea nu ține mult, atunci cînd este o improvizație: în liniștea aceea proaspăta s-a auzit o ușă trîntită într-o aproximație tragic-antigonică, apoi vocea ei ca un tunet strîns de gît: " Eși afarrră, Gusssti!" și  acesta  s-a executat, strecurîndu-se printre sînii ei, înhămați, cîndva  mijloace de producție într-o  secție a industriei laptelui. 
A rămas în urma lui un iepuraș colorat în albastru și un șarpe, verde pînă la jumătate. Milica a fugit după el, la prins de haină, ciripind ca o vrăbiuță supărată: " dă, mă, nenea Gusti, verdele-napoi !" . 
Sosește Duamna la bloc: după decibeli, s-ar crede că e o adunare de țațe legumicole, în piață, dezbătînd cu ministrul Daea , problema cum să mîncăm românește, fără a rămîne urme comisurale,  inestetice de brînză și zeamă de roșii, pe bărbie,  dar este numai ea, în fața ușii liftului, vorbind singură și repezit !
 Ferească Dumnezeu ca liftul să fie lăsat cu ușa deschisă la vreun etaj: pe scări s-ar rostogoli capete însîngerate și bucăți mari de lacrimi cu ochii mari.
 O singură dată, cineva a înfruntat-o verbal, acolo la ușa liftului blocat. A fost poștașul Ilie care i-a răcnit în cerumenul încercelat: " Mai închide-ți ghena, pzdă cheală ! "  lăsînd-o într-o  anume paralizie infantilă. 
Nimeni nu știa atunci că Ilie se pensiona a doua zi. N-a mai fost văzut niciodată: zice-se că se întorsese în satul lui de munte, unde , uneori, Dumnezeu îl trimitea cu scrisori pe la sfinți. 
Duamna mea și-a tuturora...

Mama a spus

Mama spunea că poți să spui lumii doar ce poți striga în gura mare în centrul Dejului, acolo unde, pe vremuri, era un părculeț care azi nu mai este. Altfel, musai să ții în tine; lumea te judecă oricum, dar măcar să nu îi dai motiv să o facă. Nu mi-a spus însă nicioadată că nu pot să scriu ce simt. Nu s-a gândit că aș putea scrie, evident, în general nimeni nu mi-a dat nicio șansă la nimic, nu terminam nimic din ce începeam, eram mediocră, urâțicâ, mă rog, nu mă făceam remarcată prin nimic bun. De aceea nici nu m-am căsătorit, că iubiții mei, care ei, iubiții, erau perfecți, nu mi-au dat vreo șansă, nu că aș fi cerut. Mama mea m-a învățat să nu cer nimic de la nimeni; nici nu e frumos și, în plus, lumea râde de tine. Așa a spus.

Cu timpul, i-am dat dreptate mamei. Lumea te judecă și dacă spui și dacă nu spui. Încet, încet, din ce tăceam, am început să tac și mai mult. Apoi, am început să scriu. Părea cumva mai simplu, iar culmea este că nici nu îmi păsa prea tare de părerea nimănui. Le auzisem toate părerile prin viu grai. Dar am tăcut cu adevărat într-o zi în care îmi ajunsese până peste cap comportamentul absolut grobian al cuiva care se afla acolo datorită mie și, într-un moment de rătăcire, așa se spune, parcă, am avut un dialog deloc elegant pe această temă, ce o fi fost în capul meu, uitasem ce mi-a spus mama, iar persoana, râzând zeflemitor, mi-a spus: tu pentru mine nici nu exiști. Profesorul meu de limba română spunea despre genul acesta de persoane că sunt spuma imbecilității. Doar că eu mă coborâsem până la nivelul spumei. Mi-am asumat. Și am tăcut. Tac mult în ultima vreme, ascult și mă amuz în sinea mea, recunosc. Mă uit câtă risipă de energie fac oamenii ca să vorbească despre alți oameni. Bârfa este o pierdere de timp. Eu nu mi-am bârfit prietenii niciodata, secretul lor, dacă îl au, moare odată cu mine. Și asta tot de la mama am învățat. Nu am auzit-o niciodată bârfindu-și prietenele. Bineinteles, nu pot să știu dacă prietenele ei o bârfeau, dar probabil că da. Altfel, nu ne-ar fi spus să tăcem, să ne vedem de treabă că lumea ne judecă. 

Pentru că tac cu ceilalti, când scriu, eu, de fapt, vorbesc cu mine, Eu vorbesc cu mine mereu, niciodată nu am încetat să o fac și sunt sigură că nu voi înceta. Sunt cel mai aspru judecător al meu. Spun asta pentru cine mai crede că m-ar mai putea afecta părerea cuiva, rea evident, că părerile bune sunt puține și le știu. Dar, pentru că am învățat să nu țin cont, de fapt, să nu mă las afectată de părea proastă a cuiva despre mine, nu le cred nici pe cele bune. Alea câte sunt. Bun, ca să nu mai bat câmpii. Cum nu avea sens să vorbesc despre mine celor care oricum mă judecă, am început să scriu. Parcă, deși sunt sinceră, citind, lumea o ia ca pe o fabulație. Mie îmi convine, e avantajos, eu spun ce simt, și fiecare crede ce vrea. Singura problemă este că, pentru a scrie, trebuie talent. Ori cu talentul te cam naști. Cu talent s-a născut prietenul Marius Buculei. Eu scriu pentru că mama mea mi-a spus că nu pot spune ce simt, că lumea mă va judeca. Atât.

Marius Buculei: Incursiune onirică? Premoniție?

Pe o plajă, un copil

Am visat că marele meu secret fusese descoperit. Pe o plajă. De un copil. Se făcea că îmi tatuasem testamentul sub pleoape. Durase cât o viață, duruse cât o moarte. Îl ucisesem discret pe artistul de tatuaje, alături de alte câteva persoane din anturajul scriitorilor pe piele de om. Zilele mi le trăiam din minciunile și amăgirile de care aveam cu toții parte. Nopțile îi mințeam doar pe ceilalți cu somnul ochilor, în timp ce eu citeam și reciteam testamentul din spatele pleoapelor.
Mergeam din când în când pe la artistul de tatuaje și îl rugam să mai ajusteze, să mai modifice, să mai adauge clauze, să mai scoată sau să mai adauge beneficiari. Nu știu ce aș fi avut de lăsat cuiva și nu știu cui i-aș fi lăsat din ceva-ul ăla nedefinit. Lucrarea mergea greu, ochii mă dureau, mintea se încăpățâna să schimbe azi ce i se părea atât de clar ieri.
Când nu am mai putut suporta durerea, am dat vina pe artist. M-am descotorosit de el, după ce i-am cerut să jure că va uita conținutul testamentului. A jurat, era profesionist. Apoi l-am ucis. Eu nu eram profesionist. Am apelat la alt scriitor căruia i-am încredințat pleoapele și l-am rugat să revizuiască tot conținutul. Mi-a răsfoit pleoapele îndelung, a schimbat lucruri pe ici pe colo, dar a început să pună întrebări. A devenit în scurt timp un sâcâit, așa că l-am ucis cât am putut de repede. Au urmat alții care mi-au lăsat pleoapele însângerate și sufletul confuz. Am învățat să-i ignor, crimele nu-mi aduceau nicio satisfacție. 
Se spune că e foarte dureros să-ți visezi propria moarte, mai ales atunci când ești ucis. Spaima te trezește din somn, ușurarea din momentul realizării că totul a fost doar un vis face ca ziua să fie mult mai suportabilă. La mine parcă fusese invers. Când m-am visat străpuns de o răutate nimicitoare, venită parcă de nicăieri și totuși parcă de pretutindeni, o ușurare m-a învăluit din toate părțile, ca o căldură zâmbitoare într-o toamnă udă și rece. Am primit totul cu un firesc de neînțeles. M-am văzut prin visul clar ca o lună reflectată în bălțile cristaline așezat pe spate, cu lume alergând într-o tăcere nefirească în jurul meu. 
Se făcea că toate cuvintele din lumea mea se terminaseră, sunetele nu aveau nevoie de structuri ca să exprime ceva. Ele se băteau de obiecte, unele explodau cu viteze amețitoare, altele se pitulau prin crevase, se ascundeau pe sub umbre și se închideau în ele însele. La fel și culorile, care nu mai erau reflectate de obiecte, ci erau ele însele forme în schimbare. Lângă mine s-a așezat un gri diform care-mi părea confuz, o verde zglobie alerga de colo până colo, într-un portocaliu metalic un sunet răzleț și ascuțit încerca să se ascundă.
Când un alb murdar mă înveli cu totul în ceața lui crispată, sunetele încetară pe loc. Mi se puseră, de nuanțe necunoscute mie, doi bănuți de argint pe ochii închiși. M-am liniștit. Secretul meu era în siguranță.
În vis, sincopele se joacă cu amintirile și gândurile de peste zi, amestecându-le, despărțindu-le și adunându-le apoi într-o dezordine fără cusur. Din vis, când nu ne trezim speriați, ne trezim mirați. E o stupoare a lipsei de logică, a asociațiilor fără noimă, e o relaxare a minții care trece dincolo de zăgazurile rațiunii și asta ne face să ignorăm aproape întotdeauna visele.
Pe plaja fără nume, lângă o apă largă, cu valuri timide, am visat copilul care scormonind prin nisip ridică cu mânuțele nisipii doi bănuți ruginiți. Cu încruntarea copilărească a inocenței, copilul își trecu degetele firave peste semnele ciudate de pe fețele bănuților. Fericirea din ochii lui și clinchetul bănuților m-au trezit din somn. Am zâmbit fericit și eu că marele meu secret fusese descoperit.

Szell Sandor: Credo

Credinţă sau bisericism?

Duminică dimineaţa.
Trebuie cumpărată pâine. Şi cartofi. Şi ulei.
...şi la mama dracu’...asta se întâmplă în fiecare duminică. Mai puţin, când sunt plecat de acasă.
Ies pe străzile triste fără pietoni.
Cei care nu dorm, sunt la biserică.
Îi văd...cel puţin, pe cei care stau în curte.
Sunt foarte preocupaţi de telefonul mobil.
Popa cântă ceva, cu o voce stridentă şi falsă, în timp ce puştiul de lângă gard, profitând de neatenţia doamnei roşcate, îi fotografiază pulpele expuse mai mult decât era necesar...
Ajung la magazin.
Un om al străzii vine spre mine şi îmi cere cinci lei.
- Dacă îmi spui sincer, ce cumperi de banii ăştia, îţi dau. – i-am spus.
- Îmi cupăr de băut!
M-a dat pe spate sinceritatea lui.
I-am dat 37 de lei...atât am avut numerar la mine.
Am cumpărat ce am avut de cumpărat, dar cu coada ochiului am privit omul căruia tocmai îi dădusem banii.
A cumpărat o bere. Ieftină.
Şi a ieşit afară.
Curios, am lăsat coşul şi am ieşit după el.
A desfăcut berea, a vărsat două picături pe asfalt, a spus: „Mulţumesc, Doamne!”...şi a băut berea.

Mi-am luat coşul si am mers la casă.

Cine este cel credincios?
Cel cu telefonul din curtea bisericii, sau beţivanul care mulţumeşte lui Dumnezeu pentru berea pe 
 care a primit-o ca pomană?

Suntem prizonierii propriului confort

Nu este un gând potrivit pentru weekend, nici pentru vremurile maximaliste pe care le trăim. Totuși… experiența îmi spune că nu disconfortul este cauza nefericirii noastre. Îmi amintesc de atâtea zile de toamnă (socialiste) în care orice fleac neobservat azi, ar fi însemnat o victorie. O cafea (exista și atunci, dar costa o avere pe oser în Cluj, sau te mulțumeai cu ovăz prăjit care se chema “Înlocuitori”), un film care să nu te plictisească (erau și atunci, dacă scoteai o sută din buzunar și te înghesuiai cu o duzină de mușterii într-o garsonieră plină de fum, la un “video”), liberate (era și atunci, nimeni nu mai lua autoritățile în serios, dar trebuia să știi până unde să întinzi coarda)…

Rămâne întrebarea: există o cauză a nefericirii? Există, fără îndoială, nefericirea este doar un efect. Această cauză, am învățat cu trudă și plătind din greu, nu în bani ci în secvențe de viață, această cauză nu este una exterioară. Cauza suntem chiar noi. Viața are nevoie de puțin, de foarte puțin, restul sunt năravuri. Am observat că suntem tot mai nemulțumiți pe măsură ce o ducem mai bine, adică pe măsură ce avem mai mult vrem și mai mult și ni se pare că suntem tot mai săraci. Poate că suntem, sufletește.

Bunăstarea te acaparează, ai nevoie de timp pentru toate aparatele, evenimentele, experiențele, iar ziua are tot 24 de ore. Începe sarabanda sărbătorilor, seamănă cu o competiție, mă întreb ce vrem, să ne bucurăm sau să-i convingem pe alții cât de bine ne-am distrat? Atâtea s-au înșirat în agenda noastră, o avem pe telefon, pe calculator, de pretutindeni ni se aduce aminte că mai avem atâtea puncte de bifat.

Straniu, decembrie a ajuns luna fericirii obligatorii, când în mod normal ar trebui să fim fericiți, buni și patrioți tot anul, nu doar în timpul minivacanțelor trecute cu roșu în calendar. Vorbeam despre toate acestea cu motanul meu. Deznodământul: el nu părea impresionat.

Recviem pentru poetul C.M.

Te întrebi dacă înțelegi versurile? E simplu. Cele pe care le înțelegi imediat nu spun nimic nou. Cele pe care le înțelegi și nu prea te apropie de poezie. Crezi că ai prins-o iar ea îti demonstrează la lectura următoare cât de ușor ți-a scăpat. O iei de la început. Până într-o zi... când te dumirești că mai întâi trebuie înțeles poetul. 
C.M. a ales poezia după ce o boală gravă i-a schimbat destinul. Iată versiunea numai bună pentru biografia lui oficială. A fost cultivarea genului liric o terapie a sufletului care l-a ajutat pe un om să se depășească pe sine? Toți vorbitorii de discursuri motivaționale ar fi încântați de acest deznodământ. Tocmai de aceea se impune să fim prudenți. 
Dacă felul în care oamenii de atunci au tratat un bolnav, modul în care s-au raportat la boala lui i-a deschis ușa spre templul muzelor? Rămâne o presupunere. Ceea ce știm este că România socialistă se lăuda cu asistența medicală gratuită. Un sistem desăvârsit, mult superior modelului capitalist unde sănătatea costa bani. Doar că sistemul nostru medical nu era chiar gratuit. Orice român știa că la doctor nu te duci cu mâna goală. Chiar dacă el nu accepta plicul sau ploconul, noi insistam, convinși fiind că interesul profesional trebuie stimulat. Un medic care refuza devenea suspect. Erai tentat să crezi că nu se pricepe, de aceea se teme să accepte "atenția" și te duceai la altul. Pentru că ăsta era sistemul real: cum era medicul era și pacientul. Vă mai amintiți ce zicea tânăra și mai ales fragila noastră democrație despre salariile medicilor? Cum să le mărești, dar ce, medicii trăiesc din salar? Și o țară întreagă recunoștea pe față un nărav, din păcate nu singurul.
Nici pacientul nu supraviețuia din salariu, puțin își permiteau așa ceva. Majoritatea apelau la părinți, la rude, toată lumea făcea sacrificii. Medicamentele erau gratuite dar nu se găseau, soluția râvnită - pachetele din străinătate, pentru cei care aveau rude și vindeau surplusul la prețuri astronomice. Mai aveai nevoie de dramă să te inspire?
Despre viața zbuciumată a bolnavului în socialism era lesne să scrii pe foile caietului tău cu pixul care ori se usca, ori curgea, dar era bun pentru oamenii muncii. Asta până când te turna cineva, te trezeai cu domiciliul percheziționat, caietul confiscat și tu stăteai până noaptea târziu la instituția aceea pe care mulți se temeau să o pomenească, scriai declarații în care explicai, pentru a nu știu câta oară "ce ai vrut să spui cu..." - până te lecuiai.
De ce a ales C.M. să scrie despre cosmos? Era singurul loc unde victoria socialismului încă nu era obligatorie. Cosmonauții nu erau chemați la ședințe, printre stele încă nu se înființau gospodării colective și nu se sistematizau spațiile, nu se demolau asteroizi pentru a-i înlocui cu blocuri. 
Iată de ce, înainte de a ne strădui să înțelegem versurile, e bine să înțelegem viața pe care a dus-o poetul... și noi alături de el.