Cutremur, și de restul caramele

Fusesem cu tata la înscrierea în anul întâi de facultate și la repartizarea în cămin. Tata, născut, crescut în București mă ducea pe străduțe de el știute, explicându-mi întruna ce văd și mai ales de ce trebuie să le văd. Eu nu am înțeles nimic. Aveam să le învăț, pas cu pas, pe îndelete, în anii care au urmat.

Căminul Beloianis era o clădire veche, în buricul Bucureștiului, e drept la doi pași de facultate, cu niște camere largi și înalte. Pe mine m-au repartizat într-o cameră cu douăsprezece paturi și tot atâtea dulapuri. În mijlocul încăperii era o grămadă mare de moloz, tocmai se renovase căminul, fapt care era o onoare ni s-a spus, moloz pe care noi, cu părinții la un loc, ne-am apucat să-l curățăm cu niște mături. Apoi am spălat frumos geamurile mari, ușile, tot, adică ne-am autogospodărit și am plecat acasă. Eu plângând. Nu așa îmi imaginasem o cameră de cămin studențesc. Aveam să aflu că poate fi și mai rău. Dușurile, de fapt niște țevi încovoiate prin care curgea și apă caldă, erau la subsol și erau puține, vreo șase. Și cam tot atâția șobolani care își făcuseră culcușul acolo. Când intram, cu o mătură din care mai ramăseseră vreo două paie și o coadă, loveam în pardoseală și strigam cât mă țineau plămânii să îi alung. Plecau, dar sunt sigură că mă priveau rânjind din găurile lor.

În camera aceea de cămin stăteam douăsprezece fete, din diferite colțuri ale țării. Îmi alesesem un pat lângă geam, de fapt o ușă care dădea într-un balcon fals și eram cumva ferită de restul fetelor. Chiar lângă ușa de la intrarea în cameră, că nu fuseseră la autogospodărire, stăteau două fete din Oradea cu care era imposibil să se înțeleagă cineva. Camerele, erau patru pe palier, dădeau într-un hol mare și întunecos care avea în mijloc o masă imensă la care am fi încăput toate dacă ne-am fi așezat. De câte ori intram și ieșeam din cameră, pe masa din hol stăteau și fumau două fete care locuiau în camera vecină. Pe atunci se fuma chiar și într-un cămin studențesc. Chiar dacă era de domnișoare. Bine, practic nu aveam voie. Într-una din zile, să fi trecut vreo săptămână de când locuiam în cămin, trecând pe lângă ele au început să strige că mă țin cu nasul pe sus și nu vorbesc cu ele. Amândouă erau din Satu Mare. Am fumat o țigară cu ele și ne-am împrietenit. Ele erau șase în cameră, era mai mică decât a noastră camera lor, și se plângeau de Gogoașă, așa o chema pe colega lor de cameră care nu prea auzise de apă și săpun. Din vorbă în vorbă am început să mă plâng de fetele din Oradea, care ne faceau tuturor viața amară. De ce nu te muți?!, m-au întrebat. Unde?! Păi, uite, în camera de pe colț sunt doar două fete și trei paturi. Una dintre ele îmi era colegă de grupă, că eram împărțiți pe grupe și pe serii. Nu mă încânta asocierea, dar o preferam orădencelor țâfnoase și arțăgoase. În fond, Beloianis nu semăna deloc cu ce lăsasem acasă pentru niciuna dintre noi. În noua cameră, făcută dintr-o fostă chicinetă cred, erau trei paturi, dintre care două suprapuse și trei dulapuri, locul fiind atât de puțin încât trebuia să ne dăm jos din pat pe rând ca să avem loc să ne îmbrăcăm. Evident, Rodica era prima. Cealaltă colegă de cameră era Adriana și era din Cluj. Ne-am înțeles bine din prima clipă. Rodica avea un fix. De fapt, avea mai multe. În fiecare sâmbătă ne scotea tot din dulap și ne punea să ne facem ordine. Noi râdeam, o cârcoteam pe la spate și puneam hainele la loc cam cum au fost. Într-o zi, Adriana m-a întrebat, tu ai o prietenă, Doina?! Ei bine, noi îi vom fi nași la nuntă. Nu știam că Doina se mărită. Viața ne despărțise urât. Dar, atunci am învățat că nimic nu se întâmplă fără un motiv. La nunta Doinei nu am fost, deși îmi scrisese o scrisoare lungă în care mă ruga să o iert. Dar încă nu știam să iert. În anul următor ne-am întâlnit în stație la Vânătorul, ea era gravidă, eu eram de nerecunoscut după un accident pe Jepii Mari. A fost ultima oară când am văzut-o. Peste alți trei ani, Doina murea. Și atunci avem să învăț să iert.

Rodica era nepoata lui Alexandru Repan. De ziua ei ne-a dus acasă la el, de fapt la mama lui, într-un apartament mare și frumos, cu mobilă stil, elegant. Dintr-un colț, stând în două fotolii, el și Ștefan Sileanu, bând coniac, ne-a privit toată seara, zâmbind. Încă nu îl văzusem în Frații Karamazov, pe scena teatrului Bulandra, așa că în mintea mea de copil tâmpit, nu am înțeles nimic din seara aceea. După ce am început să merg la teatru cât de des puteam, totul a căpătat alte nuanțe. Și, după mulți ani, am înțeles că, în seara aceea, privindu-ne, zâmbea nostalgic.

Mersul la teatru era o aventură. Biletele se vindeau sâmbăta dimineața pentru săptămâna care urma. Vineri seara, pe la ora șapte, se formau cozi, ne treceam pe liste în ordinea sosirii și apoi se făcea prezența din jumătate în jumătate de oră. Nu erai, pierdeai locul. De obicei mergeam doi, și alergam ca bezmeticii toată noaptea, până dimineața când se deschideau casele de bilete, de la Teatrul Mic la Bulandra și Național să facem prezența pe liste. Biletele erau puține, grosul era repartizat oamenilor muncii din fabrici și uzine. Noi, studenții, aveam întotdeauna loc la balcon, cu reducere, evident. Dar mie îmi plăcea, vedeam mai bine.

După vreo două săptămâni de locuit în Beloianis, care dădea în bulevardul  Magheru, într-o după amiază, stăteam pe masa din hol cu sătmărencele când, dintr-o cameră, a ieșit Argentina, o fată creață din Constanța, urlând cât o țineau plămânii “cutreeeemuuuur”, alergând bezmetic spre scări. Pe Magheru treceau troleibuze care dădeau un tremur anume clădirii aceleia mari și vechi care rămăsese cumva în picioare după cutremurul din 1977.  Noi, ne-am uitat una la alta și am continuat să fumăm. Apoi, Argentina a venit, cu capul în pământ, înapoi în camera ei care avea geamurile înspre Magheru și nu am mai auzit-o strigând “cutremur” niciodată. Nici când a chiar fost.

Prima sesiune în cămin mi-a mai îndulcit amarul. Cum Adriana îl avea pe viitorul soț în București și Rodica pe unchiul ei, am rămas sigură în cameră. Aveam o măsuță așezată în fața geamului care dădea în gangul unde erau tomberoanele cu gunoi. Puteam învăța și fuma în același timp, până noaptea târziu. Abia în sesiunea de vară am descoperit foișorul din Cișmigiu. Dar pe atunci rămăsesem doar cu Rodica, Adriana se căsătorise și plecase din cămin. De disperare că o părăsesc și eu, Rodica nu îmi mai scotea sâmbăta hainele din dulap. Oricum, o amenințasem că, dacă o mai face, le arunc pe ale ei pe geam, direct la tomberon. Și apoi, între timp, devenisem o mică vedetă. Mi se dusese vestea în cămin că aș fi mare ghicitoare. Din plictiseală le ghiceam fetelor în cafea și în cărți. Imaginația mea bogată plus bârfele de pe hol mă ajutau. Așa îmi recuperasem în scurt timp banii pe care mi-i furase cineva în prima lună, de rămăsesem fără o para chioară. Se făceau cozi la ușa sătmărencelor mele și ele triau pe cine primeam și pe cine nu, în funcție de preferințele lor. Ghiceam pe bani mărunți, evident, dar suficienți cât să ne permitem să cumpărăm prăjituri de la Casata.

Abia din anul doi am locuit într-un cămin adevărat. Se construiseră niște camine frumoase în Regie unde au fost cazati studenții străinii care veniseră la Universiadă. Primise și facultatea noastră unul, așa că eu și sătmărencele am fost primele care am optat pentru o cameră în el, cameră care avea bucătărie și baie proprie, dar care era la o stație de metrou, trei stații de tramvai și două de troleibuz distanță de facultate. Nici nu mai conta. Scăpasem de șobolani. În Regie, aveam un biet șoricel pe care îl botezasem Georgică, inofensiv de altfel, ne mânca doar țigările, deși prin sesiunea de vară ne-a cadorisit cu vreo șapte puișori, așa că ne-am văzut nevoite să renunțăm și la Georgică și la puișorii lui. Locuiam la etajul șapte cu balcon spre Dâmbovița, care curgea pe lângă șoseaua care ducea spre căminele vechi din Regie. Cea mai mare distracție a noastră în sesiune era să umplem pungi cu apă și să îi bombardăm pe băieții care treceu dinspre metrou. Bine, ei începuseră. Ca să ajungem la poştă, unde părinții ne mai trimiteau bani sau colete, treceam, obligatoriu, pe lângă căminele lor. Doar că băieților le era lene să umple pungi cu apă și aruncau în noi cu ce apucau, borcane în care a fost, candva, zacuscă sau gem, roșii stricate, fructe și te mai miri ce. Am ajuns odată acasă plină de ketchup din cap până în picioare. După încă două aventuri din astea, îi rugasem pe ai mei să-mi trimită banii la post restant. Era în centru, la civilizație. Tot acolo mergeam să sun acasă, de la telefoanele publice care funcționau cu monede de trei lei, pe care le adunam toată săptămâna ca să nu stau la coadă câte o jumătatea de oră să schimb banii în monede. Oricum stăteam la coadă să-mi vină rândul la cabină că, din vreo zece câte erau, funcționau doar trei-patru, restul aveau receptoarele rupte sau erau înfundate și nu mai primeau monede. Și, nu știu cum se făcea, dar ocheam câte o cabină la care erau doi sau trei, gândindu-mă că ajung mai repede și întotdeauna, dar absolut întotdeauna, la oricare din celelalate cabine, mi-ar fi venit rândul mult mai repede decât la cabina la care stăteam. Aveam să învăț însă, în timp, că asta făcea parte din viața mea, fără să mai încerc să îmi explic de ce mereu am ales prost, orice am ales.

Dar măcar am învățat să nu strig cutremur, orice-ar fi.