De 1 decembrie de obicei ningea. Ai mei s-au căsătorit la sfatul popular, le-au fost alături doi martori și cam atât, fără prea mult fast. Așa că, la noi în casă se sărbătorea în fiecare an 1 decembrie. Era sărbătoarea familiei. Acum, când mama nu mai este, iar tata nici nu ne recunoaște uneori, 1 decembrie ăsta al nostru este o amintire. Nu am cum să nu îi invidiez pe toți cei care, de 1 decembrie, sărbătoresc doar ziua României, si nu au amintiri.
Dar să mai cunoști sufletul unui neam întreg, din care tu însuți faci parte ! Cum ai să te ridici peste amărăciunile tale personale, pentru a vedea și călități în afară de defecte ; cum ai să te ridici peste amorul tău propriu, pentru a vedea și defecte în afară de calități ?
Doar călugărul zen știe cine linge mâna câinelui...
... și uitarea e un dar care se obtine tot cu trudă, vezi poetul...
Când anotimpurile se numără în epistole...
Din selecția Cornel Udrea... pe bune...
Mie îmi convine, e avantajos, eu spun ce simt, și fiecare crede ce vrea. Singura problemă este că, pentru a scrie, trebuie talent. Ori cu talentul te cam naști. Cu talent s-a născut prietenul Marius Buculei. Eu scriu, pentru că mama mea mi-a spus că nu pot spune ce simt, că lumea mă va judeca. Atât.
Așa e la noi. (U nas eto tak – după sfera culturală pe care am abandonat-o, dar o regretăm). Avem piste de biciclete care se confundă cu trotuarele, problema noastră nu e cum circulăm, ca să încăpem cu toții, problema…
Secretarul de partid urmărește totul atent și... (continuarea pe blog)
Pe plaja fără nume, lângă o apă largă, cu valuri timide, am visat copilul care scormonind prin nisip ridică cu mânuțele nisipii doi bănuți ruginiți. Cu încruntarea copilărească a inocenței, copilul își trecu degetele firave peste semnele ciudate de pe fețele bănuților. Fericirea din ochii lui și clinchetul bănuților m-au trezit din somn. Am zâmbit fericit și eu că marele meu secret fusese descoperit.
