1 decembrie, sărbătorea României. Nu că nu mi-ar fi dragă țara mea, dar pentru mine 1 decembrie înseamnă și altceva. Cronologia este ușor alta, pentru că impactul asupra mea a fost diferit. Încep cu al doilea 1 decembrie care pentru mine a însemnat maturizarea mea prematură, pentru că aveam 23 de ani și nu îmi doream, așa, cu ardoare, să mă maturizez prea curând. Palma pe care am luat-o în acel 1 decembrie a fost devastatoare, m-a pus efectiv la pământ și usturimea ei o simt și azi. Aș fi preferat să o fi primit fizic, așa, “din poignet” direct pe obraz, cu toată forța, să-mi fi rămas urma degetelor arzândā pe obraz, vineție, tot ar fi trecut în două zile. Acel 1 decembrie, mulți din anii care au urmat, a tot durut. Dar, cum am spus, atunci m-am maturizat, dacă așa se poate numi momentul în care realizezi că visele tale nu au nimic comun cu realitatea. Normal că visez și acum, doar că visele sunt cumva așezate, nu neapărat realizabile, dar, cu siguranță, pământene. Până atunci visam povești cu zâne , prinți pe cai albi, spiriduși, zboruri printre stele, un fel de cai verzi pe pereți.
Primul 1 decembrie. Părinții mei, doi tineri, au hotărât să se căsătorească. Au făcut-o în 1 decembrie. Pe atunci nu se sărbătorea ziua României în 1 decembrie, se sărbătorea în 23 august. Și se mai sărbătorea 1 mai. Restul sărbătorilor, mai mult sau mai puțin religioase, nici nu existau. Nici Crăciunul nu exista. Bine, el exista, dar era interzis să-l sărbătorești. Noi, toți, chiar și ei, cei care ne interziceau, îl sărbătoream însă. Lucrurile erau foarte diferite față de acum; lumea colinda din casă în casă, era chiar un act de curaj, împodobea brazi cu globuri, beteală, artificii, instalații luminoase cu beculețe colorate aduse de la ruși, chinezii încă nu făceau si, cu toate lipsurile, masa era plină și copiii primeau cadouri. Atât cât se putea. Dar asta de Crăciun. De 1 decembrie de obicei ningea. Ai mei s-au căsătorit la sfatul popular, le-au fost alături doi martori și cam atât, fără prea mult fast. Așa că, la noi în casă se sărbătorea în fiecare an 1 decembrie. Era sărbătoarea familiei. Acum, când mama nu mai este, iar tata nici nu ne recunoaște uneori, 1 decembrie ăsta al nostru este o amintire. Nu am cum să nu îi invidiez pe toți cei care, de 1 decembrie, sărbătoresc doar ziua României, si nu au amintiri.
Nösnerland 