Marius Buculei: Incursiune onirică? Premoniție?

Pe o plajă, un copil

Am visat că marele meu secret fusese descoperit. Pe o plajă. De un copil. Se făcea că îmi tatuasem testamentul sub pleoape. Durase cât o viață, duruse cât o moarte. Îl ucisesem discret pe artistul de tatuaje, alături de alte câteva persoane din anturajul scriitorilor pe piele de om. Zilele mi le trăiam din minciunile și amăgirile de care aveam cu toții parte. Nopțile îi mințeam doar pe ceilalți cu somnul ochilor, în timp ce eu citeam și reciteam testamentul din spatele pleoapelor.
Mergeam din când în când pe la artistul de tatuaje și îl rugam să mai ajusteze, să mai modifice, să mai adauge clauze, să mai scoată sau să mai adauge beneficiari. Nu știu ce aș fi avut de lăsat cuiva și nu știu cui i-aș fi lăsat din ceva-ul ăla nedefinit. Lucrarea mergea greu, ochii mă dureau, mintea se încăpățâna să schimbe azi ce i se părea atât de clar ieri.
Când nu am mai putut suporta durerea, am dat vina pe artist. M-am descotorosit de el, după ce i-am cerut să jure că va uita conținutul testamentului. A jurat, era profesionist. Apoi l-am ucis. Eu nu eram profesionist. Am apelat la alt scriitor căruia i-am încredințat pleoapele și l-am rugat să revizuiască tot conținutul. Mi-a răsfoit pleoapele îndelung, a schimbat lucruri pe ici pe colo, dar a început să pună întrebări. A devenit în scurt timp un sâcâit, așa că l-am ucis cât am putut de repede. Au urmat alții care mi-au lăsat pleoapele însângerate și sufletul confuz. Am învățat să-i ignor, crimele nu-mi aduceau nicio satisfacție. 
Se spune că e foarte dureros să-ți visezi propria moarte, mai ales atunci când ești ucis. Spaima te trezește din somn, ușurarea din momentul realizării că totul a fost doar un vis face ca ziua să fie mult mai suportabilă. La mine parcă fusese invers. Când m-am visat străpuns de o răutate nimicitoare, venită parcă de nicăieri și totuși parcă de pretutindeni, o ușurare m-a învăluit din toate părțile, ca o căldură zâmbitoare într-o toamnă udă și rece. Am primit totul cu un firesc de neînțeles. M-am văzut prin visul clar ca o lună reflectată în bălțile cristaline așezat pe spate, cu lume alergând într-o tăcere nefirească în jurul meu. 
Se făcea că toate cuvintele din lumea mea se terminaseră, sunetele nu aveau nevoie de structuri ca să exprime ceva. Ele se băteau de obiecte, unele explodau cu viteze amețitoare, altele se pitulau prin crevase, se ascundeau pe sub umbre și se închideau în ele însele. La fel și culorile, care nu mai erau reflectate de obiecte, ci erau ele însele forme în schimbare. Lângă mine s-a așezat un gri diform care-mi părea confuz, o verde zglobie alerga de colo până colo, într-un portocaliu metalic un sunet răzleț și ascuțit încerca să se ascundă.
Când un alb murdar mă înveli cu totul în ceața lui crispată, sunetele încetară pe loc. Mi se puseră, de nuanțe necunoscute mie, doi bănuți de argint pe ochii închiși. M-am liniștit. Secretul meu era în siguranță.
În vis, sincopele se joacă cu amintirile și gândurile de peste zi, amestecându-le, despărțindu-le și adunându-le apoi într-o dezordine fără cusur. Din vis, când nu ne trezim speriați, ne trezim mirați. E o stupoare a lipsei de logică, a asociațiilor fără noimă, e o relaxare a minții care trece dincolo de zăgazurile rațiunii și asta ne face să ignorăm aproape întotdeauna visele.
Pe plaja fără nume, lângă o apă largă, cu valuri timide, am visat copilul care scormonind prin nisip ridică cu mânuțele nisipii doi bănuți ruginiți. Cu încruntarea copilărească a inocenței, copilul își trecu degetele firave peste semnele ciudate de pe fețele bănuților. Fericirea din ochii lui și clinchetul bănuților m-au trezit din somn. Am zâmbit fericit și eu că marele meu secret fusese descoperit.