Facerea de bine este un obicei prost al celor care cred că pot să îndrepte lumea. Lumea nu vrea să fie îndreptată, oamenii nu vor să fie ajutați, și cu atât mai puțin sfătuiți de bine. Binele acela pe care li-l bagi pe gât, de fapt, nici nu este al lor, lor le este bine în zeama în care zac și-și plâng de milă, ci este al celui care n-are treabă și vrea cu disperare să facă bine. În speța de față, eu. Sub ce stea m-am născut eu, nu știu, sau cât de bete au fost ursitoarele mele atunci când m-am născut, tot nu știu, dar m-am blagoslovit cu complexul, că har mă tem că nu este, al facerii de bine, al salvatorilor universali gen Batman, Superman, eroi din tagma vandamiana. Stau eu așa și mă gândesc la nimic când, pac, din stele, mă lovește gândul salvării, așa de parcă aș avea un cip activat de necazurile altora în mine. Și nu mă las. Nici Sisif nu mă întrece în răbdarea și cazna mea de a face bine. Mă implic cu trup și suflet, fizic și material, mă trec pe mine la coada listei și dă-i, și luptă, vandamo! Cumva, nimic nu mă poate abate de la acțiunea asta, exact ca pe Sisif, cum spuneam. Cel ajutat cu forța, ce să facă săracul, tace și rabdă de fiecare dată când ajutorul vine în viața lui din bun senin, se obișnuiește cu el, i se pare normalul, nici o clipa măcar nu-și pune problema că aș putea obosi. Păi cum să si-o pună, doar nu a cerut nimic, doar a primit fără voia lui. Apoi, într-o zi, trimite un mesaj care spune că am întrecut măsură, că îmi bag nasul unde nu îmi fierbe oala, câ mă amestec în lucruri care nu mă privesc, că de ce nu-mi văd de treaba mea, în concluzie, că fac rău. Atunci, stau așa și mă uit la stelele alea călăuzitoare, sau ce or fi ele, care mi-au pus mie în cârcă facerea de bine, că de mică, de când mi-a spus bunica mea “fă bine, mumă, că rău oricine ști face” eu nu m-am mai oprit, că așa i-am salvat viața vărului meu căzut din frăgar, că-și înghițise limba, și fratele lui mai mare bocea isteric lângă el dar eu, aveam vreo 8-9 ani, nu m-am speriat, am început a-i căra, așa, instinctiv, pumni în spate și după ceafă până a început să respire, de bunicul a spus, că sunt specială, de atunci, zic, eu tot fac bine cui nu-l cere. Poate că n-am să mai îmbrac costumul de făcător de bine. O vreme. Dar nu mai mult, pentru că bunica mea, singura care m-a iubit exact așa cum sunt, mi-a spus: “fă bine, mumă, că rău oricine ști face”. Și eu fac, chiar dacă nu-i primit.
Nösnerland 