Nösnerland

Motto: 

“De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Și nu veneau! ” George Coșbuc 

Nu mai putea umbla decât prin jurul casei. Calul îi murise demult. Și oricum, nu ar mai fi avut putere să-l încalece. Ăsta, ultimul de l-a avut, blând și ascultător, o purtase până nu a mai putut el umbla. Se lăsa în genunchi și ea încăleca. La fel și descăleca. Într-o seară a privit-o cu ochii umezi, și-a lipit botul de fruntea ei, și a pornit agale spre grajd. I-a dat apă proaspătă, cum ii plăcea, dar el a scuturat din cap. Dimineață l-a chemat pe un vecin care l-a dus cu căruța lui la abator. Nu a plâns. Nu și-a mai luat alt cal. Nu mai era în stare și nu mai putea pierde pe nimeni. Ea, dacă ar fi stat în puterea ei, ar fi murit demult. Dar nu putea, nu-i venise ceasul. Stătea pe veranda îmbrăcată în viță de vie și privea în zare. Dacă închidea ochii îi vedea pe toți patru băieții ei alergând și zbenguindu-se prin curte. Ghicu, frumos, înalt și mereu râzând, Bosie, slăbuț, plăpând dar ambițios și hotărât, Alexandru, mic de statură, îndesat, neastâmpărat și pus pe năzbâtii, și Tini, tăcutul și bonomul, cumintele și ascultătorul Tini. Toți bruneți și cu ochi verzi, ca ai lui Ion. Se măritase destul de târziu, că era nărăvașă ca și caii ei. Umbla prin sat călare, în pantaloni cu vipușcă și cu cravașa lipită de picior. Nu bătea niciodată caii, dar dacă se apropia oricine nedorit de ea, îl altoia cu cravașa de-i brăzda obrazul. Tatăl ei, că era singurul copil, nu o zorea. Îi râdeau ochii când o vedea și îi plângea sufletul că nu o poate vedea și Ana, nevasta lui frumoasă, care murise când Cristina era o copilă. Avea un cal de-l luase el de la niște țigani, frumos, negru dar cam zălud. Anei îi plăcea să sară cu calul ei peste garduri, peste șanțuri, și râdea când o făcea iar murgul ei nu se dădea în lături, sărea de parcă zbura peste orice gard. Într-o seară murgul a venit singur acasă, tot transpirat. Pe Ana au găsit-o lângă poienița de la capătul satului cu gâtul rupt. L-au curtat toate vădanele satului, dar pentru el nimeni nu era ca Ana. Și Cristina îi semăna leit. Așa că o lăsase să fie așa cum era ea, fără să o zorească cu măritișul. Într-o seară de toamnă i-a spus că se mărită cu Ion. Bine, a zis. În gândul lui știa că la cât e de nărăvașă doar un om blând și molcom ca Ion i se potrivea. Pe Ion nu aveai cum să nu-l iubești. Nu întorcea vorba nimănui, nu era niciodată mânios și era harnic și chivernisit cu banii. Când l-au pus primar în sat, Cristina i-a zis că i-or mânca ficații, dar nu s-a împotrivit. Ea își vedea de ale ei. Avea deja pe trei dintre băieți și al patrulea era pe drum, Tatăl ei era bătrân de-acum, nu mai putea avea grijă de avutul lor, așa că Cristina preluase frâiele și o făcea râzând. Când a venit primul război, pe Ghicu îl luaseră in armata austro-ungară. Ion l-a îmbrățișat, Cristina l-a privit tăcută, și dus a fost. Ghicu era îndărătnic și când își punea ceva în cap, nimeni nu îl mai clintea din ale lui. Într-o seară pe înnoptat, după mai bine de un an, s-au trezit cu el acasă. Dezertase. Nu poți sta ascuns, vremurile sunt tulburi, cineva le va spune, te vor găsi, sau va trebui să te trimit din post în post, a spus Ion. Am venit să vă văd, să știți de mine. Mâine dimineață plec, le-a spus. Au zis că să treacă noaptea și or vedea ce este de făcut. Dar toți știau că soarta lui era pecetluită. În zori, Cristina a găsit un bilet pe masă..Mamă, mă găsești în păduricea de la capătul satului în nucul cel bătrân .Eu îndărăt nu mă mai duc. Decât să mă spânzure ei ca pe un câine, mai bine o fac eu. A încălecat Cristina și a gonit ca vântul. L-a găsit spânzurat de o creangă în nucul bătrân. A tăiat funia, l-a pus pe cal și a venit cu el acasă, trecând în tăcere pe lângă oamenii care priveau și ei în tăcere, cu căciulile în mâini și cu capetele plecate. Nu a scos niciun cuvânt, nu a vărsat nicio lacrimă și l-a îngropat, fără cruce la cap, la marginea cimitirului. S-a terminat războiul, ei și-au văzut de viața lor, băieții au crescut și ei, Tini, cel mic, a plecat la București  Alexandru s-a însurat de tânăr, avea deja și o fată, Mărtuța, iar Bosie se făcuse ofițer, să spele onoarea fratelui lui. El, Bosie, nu se împăcase niciodată cu gândul. Îl iubise pe Ghicu cu toată puterea lui, și din când în când se furișa în cimitir și-i povestea despre toți, alteori doar plângea și lovea cu pumnii pământul, dar de fiecare dată ducea o candelă. Când a început al doilea război i-au luat pe toți trei băieții ei. Pe Alexandru, după câteva luni, i l-au trimis acasă. L-a îngropat un obuz și își pierduse mințile. Tini rămăsese în București, șofer la un ofițer cu grade multe, iar de Bosie nu s-a mai știut nimic niciodată, oricât a umblat și întrebat Ion în toate părțile. Cristina i-a zis într-o zi să nu-l mai caute, mai bine-l știu mort decât prizonier la ruși. De supărare, Ion paralizase si rămăsese olog de-o mână și-un picior, de și-l târa după el. Cristina ținea toată gospodăria fără să se plângă, fără să plângă. Nu a plâns nici când a murit Ion, nici când îi luaseră comuniștii averea, nici când veneau oamenii să-i spună că Alexandru umbla iar dezbrăcat în pielea goală prin sat. Își lua calul, îl urca pe Alexandru pe cal și-l ducea acasă, că numai de ea asculta. Nu era violent, nu făcea rău nimănui, ba mai lucra pe lângă casă, doar din când în când se dezbrăca de haine și o lua la goană prin sat. Apoi, săptămâni în șir nu mai ieșea din curte. Într-o zi, nevasta lui Alexandru a venit la ea plângând. L-a îngropat lângă Ion. Și nu a plâns. Pe Tini l-au arestat comuniștii, l-au dus la Jilava și de atunci nu știa nimeni unde este, dacă mai este. Bine că a apucat să moară Ion, își spunea, că nu ar mai fi suportat-o și pe asta. Într-o zi, trecuseră vreo patru ani de când l-au arestat, a strigat-o cineva la poartă. Nu-l cunoștea, era un bărbat înalt, slab, palid, care i-a dat o carte poștală pe care scria Aiud pe una din fețe și pe cealaltă Mamă, sunt în viață. L-a poftit în casă, ar fi vrut să afle mai multe, dar omul nu a vrut. A strâns cartea poștală la piept, a mângâiat-o unde scrisese Tini, dar nu a plâns. Am să mor și nu am să-l mai văd nici pe el. Tini era exact ca Ion al ei. Blând și bonom, împăciuitor și răbdător, blajin și bun ca pâinea caldă. Nu l-a mai văzut. Cristina a murit într-o zi de toamnă și au îngropat-o, cu cruce la cap, lângă Ghicu, așa cum a vrut ea.