Nu este un gând potrivit pentru weekend, nici pentru vremurile maximaliste pe care le trăim. Totuși… experiența îmi spune că nu disconfortul este cauza nefericirii noastre. Îmi amintesc de atâtea zile de toamnă (socialiste) în care orice fleac neobservat azi, ar fi însemnat o victorie. O cafea (exista și atunci, dar costa o avere pe oser în Cluj, sau te mulțumeai cu ovăz prăjit care se chema “Înlocuitori”), un film care să nu te plictisească (erau și atunci, dacă scoteai o sută din buzunar și te înghesuiai cu o duzină de mușterii într-o garsonieră plină de fum, la un “video”), liberate (era și atunci, nimeni nu mai lua autoritățile în serios, dar trebuia să știi până unde să întinzi coarda)…
Rămâne întrebarea: există o cauză a nefericirii? Există, fără îndoială, nefericirea este doar un efect. Această cauză, am învățat cu trudă și plătind din greu, nu în bani ci în secvențe de viață, această cauză nu este una exterioară. Cauza suntem chiar noi. Viața are nevoie de puțin, de foarte puțin, restul sunt năravuri. Am observat că suntem tot mai nemulțumiți pe măsură ce o ducem mai bine, adică pe măsură ce avem mai mult vrem și mai mult și ni se pare că suntem tot mai săraci. Poate că suntem, sufletește.
Bunăstarea te acaparează, ai nevoie de timp pentru toate aparatele, evenimentele, experiențele, iar ziua are tot 24 de ore. Începe sarabanda sărbătorilor, seamănă cu o competiție, mă întreb ce vrem, să ne bucurăm sau să-i convingem pe alții cât de bine ne-am distrat? Atâtea s-au înșirat în agenda noastră, o avem pe telefon, pe calculator, de pretutindeni ni se aduce aminte că mai avem atâtea puncte de bifat.
Straniu, decembrie a ajuns luna fericirii obligatorii, când în mod normal ar trebui să fim fericiți, buni și patrioți tot anul, nu doar în timpul minivacanțelor trecute cu roșu în calendar. Vorbeam despre toate acestea cu motanul meu. Deznodământul: el nu părea impresionat.
Nösnerland 