Nösnerland

Umbra unui călugăr care ardea la foc încet

Călugărul, cu ochii larg închiși, își încetini respirația până când globulele roșii se opriră din vuietul lor prin venele îngroșate de tăcere și se adunaseră cuminți ca bilele de popice pe rastel. La umbra măslinie a copacului desfrunzit, toamna își ascunsese câteva dintre jucăriile ei preferate: întinse umbra unei ceți rebele peste ochii triști ai unui licurici, picura verdele din pielea tot mai străvezie a frunzelor descleștate din ramuri peste sufletul pustiit al ierbii arse și, fără să-i pese parcă de călugăr, îi răcea oasele îngălbenite de lumina serii.

Din creștetul călugărului ieșiră fuioare fierbinți de gânduri neterminate, se încolăceau pe ramurile goale - mângâieri aburinde strecurate pe nesimțite printre degetele copacului - poposeau pentru o clipă pe brațele scorțoase - păsări ostenite de farsele evoluției - ca apoi să se îndrepte cuminți din nou către țeasta în dospire a călugărului - împăcate că soarta încă le lăsa mai grele ca aerul.

Umbrele se strânseră toate laolaltă, a călugărului se așeză sfioasă lângă a licuriciului și începu ușor să-i plângă de milă. Umbra copacului se retrase cât mai aproape și ea, ascultând respirația de-abia șoptită a călugărului. Sau a umbrei, nu-și putuse da seama, între timp gândurile se îngroșaseră atât de tare încât le puteai întrezări sensul proiectat pe liniștea asfințitului. Singurătatea e cea mai grea relație pentru că nu știi niciodată cine minte. Umbrele se încruntaseră puțin, neștiind dacă să se lase seduse de gândul ce tocmai se strecurase șerpește pe lângă ele, furișându-se alene spre mintea neclintită a călugărului. 

Se hotărâseră să mai aștepte, să mai spere că lumina asfințitului, odată plecată, va lăsa întunericul serii să le dezvăluie sensul. Să ne cerem iertare sufletului bolii înainte de venirea bolii sufletului. Frica se strecură acum printre umbre, care se strânseră și mai mult una într-alta. Cum să știe bietele de ele cum arată o umbră sănătoasă, darămite o durere a umbrei suferinde? Pe dealul de la poalele copacului se auzi, ca un oftat prelung, șuieratul gândului la intrarea în mintea zâmbitoare a călugărului.

Ce e lumina fără întuneric, ce e frunza fără copac, ce e privirea fără ochi, când la moartea morții nicio viață n-o să fie? Încremenite în nemișcarea ceții - lumină leneșă și plânsă - umbrele se făcură una cu pământul, se lipiră de fiecare gest al toamnei, care întâmplată pe-acolo, se strecura acum în vârful picioarelor printre frânturile de gânduri ce nu mai conteneau să o împresoare. Îngreunată de umbrele terifiate, toamna se împletici de fuioarele groase care se întorceau acum de prin crengile copacului, rupse vreo două la mijloc - credința în rostul...- se prăbuși peste - dacă aș fi știut că...- și rămaseră acolo, la picioarele toamnei înspăimântate, fără să aibă puterea să se ridice către mintea liniștită a călugărului. 

Primele fire de lumină găsiră gânduri sparte, gânduri amare amestecate cu gânduri goale, frânturi de gânduri neterminate risipite sub copacul cocoțat pe vârful dealului. Umbrele se treziră ca dintr-un vis urât îmbrățișate strâns și, privindu-se complice, își reluară locul lor de fiecare zi, a copacului de partea vârstei copacului, a călugărului de partea vârstei călugărului, mulțumite că întunericul serii plecase fără să le încurce viețile.

Călugărul, cu ochii larg deschiși, trase adânc aerul rece al toamnei în piept, își ridică oasele fierbinți de pe pământul ofilit și, mulțumindu-i din priviri licuriciului pentru companie, coborî alene dealul. În urma lui, pe deal, primii fulgi de iarnă se lăsaseră deja domol pe gânduri...