Prostia, o suferință a inteligenței
Motto
“Nimeni nu este destul se inteligent pentru a convinge un prost că este prost” – La Fontaine.
***************************
Prostia, o suferință a inteligenței, neplictisitoare, neanxioasă, nedepresivă, lipsită de remușcări, arogantă, doare dacă nu se arată lumii. Mă rog, nu în felul acela de să te tăvălești pe jos, ca o durere de măsea în miezul nopții, ca o durere de burtă, ci ca o arsură, o durere interioară, absconsă, înfiptă în ființa ta, permanentă și care rage în tine să o scoți la suprafață. Și-atunci o eliberezi inconștient, când e atât de puternică încât a pus stăpânire pe tine și te domină, te definește, și asta este, nu mai poate fi nimic schimbat, devii una cu prostia, sau cu bună știință, pentru că ești atât de prost încât crezi că ești deștept. Prostia, odată ieșită, se revarsă din tine, împroașcă, așa cum te stropesc mașinile când, după câte o ploaie, stai liniștit pe trotuar și ele trec în viteză prin bălțile de la marginea trotuarului. Bineînțeles că trebuie neapărat ca prostia să meargă de mână cu orgoliu. Altfel, ce farmec are să fii prost? Așa că amintești din cinci în cinci minute, oricui, oriunde și-n orice împrejurare că ești șeful, a orice, și-a unei scări de bloc, dar tu decizi. Ce decizi? Ideile altora le decizi, ale ălora cărora le spui tu că ești șef. Pentru că tu nu ai idei. Tu ai orgolii. Tu, la ideea oricui, sari, așa, ca prostul, că nu te-a întrebat nimeni, și zici că fix asta era ideea ta, dar exact așa ai gândit și tu, și iată, ideea, de fapt, îți aparține, și esti absolut convins că este ideea ta. Tu comunici diferit cu superiorii tăi, cei pe care îi recunoști ca fiindu-ți superiori, evident, pentru că te poți folosi de ei în toate felurile de tine știute, față de cum comunici cu toți ceilalți pe care îi consideri inferiori. Inferiori pentru că tu îi vezi inferiori pentru că nu îți sunt utili, ție sau scopurilor tale. Tu, când te uiți în oglindă, că o faci des, tu te admiri, în orice situație, în orice suprafață care îți reflectă imaginea, de aia îți faci selfiuri în fiecare zi de câte zece ori și le arăți lumii, obsesiv, pentru că ești fudul. Tu nu mai scrii “inginer” în fața numelui de pe ușa apartamentului în care locuiești, cum era obiceiul când eram eu copil, că nu era nimeni proprietar, nu rămânea nimeni definitiv în acel apartament, că dacă te mai căuta poștașul, miliția, vreun neam, vreun cineva să știe unde locuiești, așa că, pe ușă, pe niște plăcuțe de inox, cine avea, cine nu, pe ce putea, se scria numele familei care locuia în acel apartament, dar doar ei, cei doi ingineri care locuiau la noi în bloc, scriseseră inginer înaintea numelui; nu scrisese niciunul din profesori sau doctori sau oricine altcineva cu orice altă meserie, nimeni. Tu, cel de azi, deși ideea îți chiar place, tu nu mai scrii pe ușă inginer înaintea numelui, în schimb îți semnezi emailurile personale înșirând înaintea numelui toate funcțiile pe care le deții în viața profesională. Că o prostie care se respectă este și fudulă. Că o prostie care se respectă nu poate fi modestă. Prostia nu înseamnă că nu știi aria cercului, sau să explici teoria relativității, să extragi radical sau să ridici la putere, formula chimică a apei sau a benzinei, capitalele țărilor, pe ce continent este Japonia, cine a fost Freud, Schopenhauer, Beethoven, Dostoievski sau Marie Curie. Nu. Prostia este când știi toate astea și pentru asta te crezi superior. Prostia este când îl umilești pe celălalt și nu ai remușcări, când te crezi mai mult decât ești, când tonul cu care le vorbești celorlalți este răstit, când apostrofezi pe toată lumea, când nu accepți să fii contrazis sau, doamne ferește, corectat, când ai pretenții necuvenite, când ești mulțumit de tine însuți și mereu nemulțumit de cei din jur, când ești arogant și fudul. Și da, prostia ta doare, dar nu pe tine, ci pe cei din jur.
Nösnerland 