Nu-mi luați șotiile!

De fapt, de felul meu, nu sunt nici pe departe un om trist. Ba chiar am fost mereu pusă pe șotii. De când mă știu. Prima am facut-o pe la nici doi ani. Părinții mei se chiar mirau că îmi amintesc prima șotie, mică fiind, atât de mică încât eram la faza de învățat să stau pe oliță, care oliță așa și arăta; era o oliță emailată de culoare albă cu o toartă și pe margini cu o dungă bleumarin, asta pentru că nu se dădea atunci o importanță prea mare culorilor care le-ar fi pe plac copiilor în funcție de gen, plus că nici nu îmi prea plăcea rozul. Dar să revin. Cum nu-mi plăcea să pierd niciun minut din timpul de joacă, am învățat foarte repede cum stă treaba cu olița. Dar mama nu credea, așa că m-a așezat pe oliță și a plecat la bucătărie, convinsă fiind că barza i-a adus un copil normal, așa cum văzuse că aveau alți părinți. În momentul în care am rămas singură am și început să mă plictisesc. M-am ridicat de pe oliță, mi-am tras pe mine pantalonii, unii de o culoare nedefinită de cât îi spălase mama, săraca, asta pentru că hăinuțele de copii nu semănau nici pe departe cu hăinuțele frumoase și colorate din zilele noastre, și m-am apucat să pictez pereții camerei cu conținutul oliței. Evident că m-am sters de surplus pe bluză, și pe față chiar, fie că transirasem de efortul creației, fie că firele rebele de păr mă incomodau, că mama se ambiționa să-mi facă tot felul de codițe pe care nu le suportam. Pictasem frumos, mie îmi plăcea și îmi admiram opera când a intrat mama în cameră. Întâi a tăcut, apoi am auzit niște sunete ascuțite și fără noimă, apoi a început să plângă. Nu îmi dădeam seama dacă aprecia opera mea de artă murală, mie îmi plăcea foarte mult, mai ales că mă urcasem și pe pat, care era lângă perete și am lăsat și acolo, adică și pe peretele acela, vreo două urme de palme aranjate în formă de floare. Sincer, nici tata nu a prea apreciat pictura mea murală, pentru că în vreo două zile a venit cu un nene care a zugrăvit pereții, lucru care m-a întristat. Mama mă pedepsea ori de câte ori făceam câte o șotie, mă punea să stau la colț până suna ceasul, unul albastru cu un clopot în care lovea un ciocănel, acționat de un arc tras cu o cheiță, și care scotea un sunet ca de clopotel atunci când limba ceasului ajungea la ora fixată de mama, doar că, fiind curioasă din fire, în scurt timp, nici asta nu a mai funcționat, pentru câ m-am prins că dacă învârt cheița suficient de mult până la urmă sună clopoțelul. Așa am scăpat de statul la colț, dar mama era inventivă la capitolul pedepse, așa că șotiile mele nu aveau cum să se oprească. Deci, dacă uneori sunt tristă este pentru că nu mi-au mai prea rămas multe șotii de făcut, am început de timpuriu și le-am cam făcut pe toate. Și apoi, la fel ca părinții mei, lumea nu le prea apreciază. 

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.