Monologuri (54)

- Nu stiu de ce ai mai venit. Nu știu ce aștepți să spun. 
Ce speri să se întâmple, Aura? Au trecut trei ani de când ai plecat. Ani în care eu am suferit. Și n-am să te mint, mi-a luat ceva timp. 

(În gând)

Nu știam nimic despre timp până atunci. Nu știu mare lucru nici acum. Da, timpul rămâne o taină pe care fiecare o deslușește doar cu propria-i trecere. Eternitatea, în schimb, depășește puterea mea de înțelegere. Îmi vedeam viața mea cu tine ca pe o eternitate, nici nu mă puteam gândi că va avea un sfârșit  Eternitatea s-a sfârșit când ai ieșit pe ușă și-n locul tău a rămas o împletire fragilă de amintiri, de dorințe și tăceri, de speranțe și munciuni, de istorii mărunte cu detalii aproape imperceptibile. 
Așa că eternitatea, cred eu, este doar o fantezie. 
Totul trece.
Nimic nu este veșnic.
Nici măcar suferința mea nu putea dura la nesfârșit.

- Cândva, în timpul ăsta, mi-am dat seama că mă bucur
că nu ne-am căsătorit. Nici
nu aș fi știut unde să trimit actele pentru divorț, n-ai lasat nicio urmă.

(În gând)
 
Eram mort, sau cel puțin nu mai trăiam. Adică făceam
tot ce făceam și înainte,
aceleași lucruri mărunte,
eram tot eu, la fel de anost,
dar nu mai simțeam nimic. Apoi mi-a murit un prieten.
Un prieten bun. Stăteam lângă sicriu și îmi doream să fiu eu în locul lui. Nu știu exact cum, dar asta m-a făcut să înțeleg că moartea este inevitabilă. 
Totul moare; copacii, 
animalele, păsările și florile
sunt muritoare. Natura nu privilegiază pe nimeni. Ea îi privește pe toți cu aceeași nepăsare senină.

- Tu ai fost ca natura pentru mine, Aura. M-ai înlăturat cu seninătate, ca pe o putreziciune, de parcă nici nu am existat.

(În gând)

Nu moartea doare de fapt,  ci atașamentul, iluzia de posesie, face despărțirea dureroasă și faptul că viața va continua și fără noi, că, într-o zi, am putea fi uitați. 

- Nu dispariția ta mă durea cel mai mult ci că nu îmi mai aparțineai. Propria mea fragilitate mă durea.
Pentru mine tu ai însemnat totul, mai presus de orice limite. Propriile-mi limite. 
Ori tu îți doreai mai mult decât puteam eu să ofer,
decât puteam eu să însemn pentru tine. Nu am să spun că nu am însemnat nimic, deși, dacă aș fi însemnat ceva, nu ai fi plecat. Dar cu siguranță nu am însemnat suficient cât să rămâi.

(În gând)

Nu a fost ușor să înțeleg și
apoi să accept toate astea. A fost o luptă dură, tăcută, purtată în adâncul ființei mele, dar în cele din urmă am înțeles, am acceptat, nu m-am mai împotrivit și mi-am găsit pacea lăuntrică. 
Pe care nu te mai las să mi-o tulburi.
 
- Nu știu ce te-a adus aici.
Poate că vrei să-mi spui că îți pare rău sau, cine știe, 
poate că ai vrea să rămâi, dar eu nu te-aș mai crede. Mâine, sau poate peste un an, ai pleca din nou. Și cu siguranță o vei face, dar nu de lângă mine.

(În gând)

Ești la fel de frumoasă cum te țineam minte, dar asta nu mai poate schimba nimic. Nu acum, nu pentru mine. 

- Mă bucur însă că ai venit. Este ca o răsplată pentru
anii ăștia în care am suferit. Te pot privi pentru ultima
oară, îți pot rosti numele tot pentru ultima oară.
Fără să mai doară. 

(În gând)

Frumusețea ta, vocea ta încă mă dor. Și numele, pe 
care nu ți-l voi mai putea
rosti vreodată. 

-  Ai bătut atăta drum de pomană. Eu nu te mai
așteptam. Te uitasem, iar mâine te voi uita din nou.
Meriți să fii uitată, Aura. Nu asta ai fi vrut să auzi?
Eu asta am avut de spus.