Mi-e frică de Dinescu, poezia lui mă îmbată!

                                                                                               Victoria Fătu Nalaţiu

Pânza, pe care voiam să  pictez o casă veche şi doi bătrâni pe prispă,zăcea neterminată, într-un colţ al sufrageriei de la bloc. După ea se adăposteau păianjeni şi praful  a câtorva ani de gânduri… O pictură uneori se copilăreşte până se zideşte, aşa s-a întâmplat şi cu această pânză. Răsfoiam revista “Arta” când un articol, „Dialogul artelor”, ca o lupă convergentă, îmi captivă privirea. Acest articol cuprindea şi o poezie a poetului Mircea  Dinescu,” Salonul de toamnă.” De la prima citire a poeziei, tabloul meu neterminat, împăienjenit, începea să se trezească la viaţă, se năştea în sufletul meu. Nu înţelegeam ce fire nevăzute s-au ţesut…! Cine şi cum le-a creat…?

                                             Doar poezia

                                           e flacăra ce-aţâţă

                                             lumina-n mister
Poezia aceea a lui Dinescu mustea de culorile degradării… În primul plan era adusă“Casa săracului”, de care nici “Popa” nici “Primarul”, dornici de ceremonii, n-aveau habar, nici “Critica nu şi-a ros ciolanul ei roz”, dar cu toate acestea “Mâna reumatică a lui Dumnezeu îşi desăvârşeşte lucrarea”. O sete fară margini mă cuprinde… Iau foc…! Plec mai devreme de la serviciu, ajung acasă, nici nu mănânc şi-mi rearanjez atelierul de vară pe balcon. Suspend o pătură cu cârligele de la rufe, spre a mă adăposti de soarele puternic, apoi un taburet din bucătărie sprijinit de scheletul metalic al balconului îmi ţine loc de şevalet. Duc culorile în grabă, răstorn sticla de ulei de in pe mocheta din sufragerie, îl adun cu un burete intr-un bol, şi, înfrigurată, încep lucrul…Înt-o oră s-a produs o minune. Din pânza însetată a izvorât o lucrare în tuşe groase, proaspete şi lacome. Din pereţii casei pictate ţâşnea sângele cald al durerii, bălării de un verde nevrozat, brumat sălbatic, se înălţau împrejurul ei, cerul începea să se întunece, bătrânii s-au retras în casă.
Mă învârteam în jurul lucrării, având impresia că sunt în grădinile cereşti… M-a cuprins o bucurie necunoscută, balconul se dilata, iar eu creşteam ca un arbore înflorit… Energii nemăsurate aduceau viul unor spirite de pe alte tărâmuri…Mă bucuram şi mă întristam în acelaşi timp…

                                       Cresc in lumină -

                                       Iar casa săracului

                                         înfloreşte-n griji
Am încercat să pictez şi în zilele următoare. Rezultatele erau anemice, nu mă mulţumeau…Măreaţa pânză ce susţinea“Casa durerii” era atât de nesăţioasă, mă purta prin toate ungherele apartamentului, obligându-mă s-o privesc. Mă îmbăta şi-n somn şi simţeam mirosul liantului pretutindeni. Am trăit zile şi nopţi la tensiunea din centrul vulcanilor, iar uneori zburam pe aripile vulturilor…De mult nesomn nu mai aveam poftă de lucru, trăiam în aerul rarefiat al neliniştii. Trebuia urgent să găsesc o soluţie, care să mă rupă de vraja lucrării, să mă eliberez de acest coşmar... Dar cum…?

                                          Calea e strâmtă -

                                          iar rodeşte nimicul

                                             între bine şi rău
 Prilejul s-a ivit curând. Într-o zi apăru neanunţată o prietenă de la Cluj, Dana P.,care era împătimită de frumuseţile picturii… Cănd a văzut lucrarea “Casa durerii” a exclamat: lucrarea aceasta mi-o dai mie…! Fără strângere de inimă i-am dăruit-o. Păstrez doar o poză ei intr-un album care doarme…

                                                Cartea schimbării -

                                                doar forţe ascunse

                                                    vidul şi plinul
Apoi m-am liniştit. După o perioadă de timp m-am dus la Cluj .O vizitez şi pe Dana P. care  mă invită în salonul imens al vilei sale. Ea plecă la bucătărie să prepare o cafea…Mă aşez pe unul dintre fotolii, în faţa unei măsuţe joase, pe suportul căreia cântau, într-o vază de marmură neagră, câţiva maci roşii de grădină

Când îmi ridic privirea, peretele opus ,de sus până jos,susţinea o colecţie de tablouri. În centrul peretelui domina tabloul “Casa săracului”, între alte zeci de lucrări. Îl privesc cu mare atenţie. Avea o înrămare patinată, adecvată temei şi părea mult mai măreţ, distant şi sfidător…, nu mai ţinea seama că era zămislit din sufletul meu…!

                 Dana vine cu cafeaua şi mă priveşte subtil, să vadă ce efect a avut asupra mea panotarea  lucrărilor din expoziţia ei. Si zice:

–         Spune-mi,Victoria, ai mai continuat să pictezi după Dinescu…?

–         Nu…!

–         De ce ?

–         Mi-e frică de Dinescu…Poezia lui mă îmbată…!

–         Atunci alege-ţi teme religioase…! Tu nu eşti conştientă de iluminările care te-au cuprins?

–         Îmi sporesc singurătatea…!

–         Tumultul frumosului se creeză în singurătate.

–         Frumosul mă zideşte de vie…Mi-e frică…! Mi-e frică de porţile luminii…!

–         Arta începe cu raza luminii…!

–         Apar raze foarte palide…Raze care se sting când ajung înlăuntrul meu…!

–         Nu înceta…! Eşti foarte aproape…Caută…! Caută…!

–          Când îmi adâncesc mâinile în pasta moale a culorilor, aerul devine provocator…, culorile îşi măresc intensitatea …,pensulele  nu le mai pot stăpâni…,ţâşnesc pe pânză cu iuţeala unui fulger …Un „Ceva” mă trage cu puterile luminii…,ca într-o fântână în a cărei apă zăresc celălalt tărâm… Chemarea e atât de puternică încât abia reuşesc să mă întorc înapoi…

–         Nu te întoarce…!Mergi înainte…!Înainte…!

–         Mie frică…Şi mă întorc…,cuprinsă de-o fericire  trecătoare ca roua…

–         Şi ce e rău  ?                                              

                                       Jocul de-a arta –

                                          vidul şi neantul

                                         s-adâncesc în vis

–          Uită visele…şi începe iarăşi jocul…!

–          Mă tem de aceste călătorii…Nu ştiu dacă voi mai putea găsi uşa de întoarcere…

–         Călătoriile căutătorilor sunt aspre…Învaţă să înţelegi cuvintele nerostite, care sunt adânci…

–         Am gândurile  flămânde…Mă tulbură şi-n somn…

–         Mergi mai departe…Acestea sunt „semne”…Dacă te opreşti,” împietreşti” …şi nu mai ai de unde dărui…

–         Mă izbesc mereu de gunoaie mentale şi mă împiedic… Sunt într-un hăţiş…

–         Te  apropii de ecoul viitorului…!

–         Nu pot înţelege de ce nu mă astâmpăr!? Zi şi noapte mă lupt cu timpul şi cu întunericul din mine…

–         Crede-n căutări, ele te  reînnoiesc spre a-ţi putea creşte voinţa. Numai cu voinţa poţi câştiga puterea…

–         Din cauza „Voinţei” sunt mereu pe tărâm alunecos…

–         Drumul artelor este spinos…Încercările vii sunt umplute de teamă… 

–         Eu sunt pândită de teamă… Timpul nu mă  ascultă… Tăcerile sunt fără capăt…

–         Tăcerile nu se termină…Te lasă doar să te alini ,să poţi începe iar…

–         Mereu neaşteptată, apare o altă provocare, mai înaltă şi mai grea… Şi iar o iau de la început…, cu dorinţe mai  ascuţite…Şi din nou tăcerea mă răneşte…

–         Tăcerea e cunoaştere vizionară, adâncime, spaţiul destinat aleşilor… Cei  flămânzi de necunoscut pot  ajunge să deschidă orice uşă…Cei sătui rămân orbi…Neştiutorii sunt mereu flămânzi…  Ţine minte că, „Poemul dorinţelor” antrenează „Voinţa”şi respiră-n idei…!

–          Zile în şir rătăcesc nefăptuind…! Aş vrea să beau o băutură cruntă, care să-mi  sporească puterea ,să pot stăpâni căile din adevărul culorii, să pot înţelege rostul „Semnelor”şi „Voinţa cerului”,să ajung pictorul lucrurilor văzute şi nevăzute, să fiu pictorul întregii lumi…!

–         Cine te împiedică? Ai forţa construcţiei, ai  un colorit zguduitoar ,  ai pasiune clocotitoare…Ce mai vrei? Geniul se constituie prin  multă suferinţă, suferinţa transfigurează…!

–         Ce cafea mi-ai dat să beau, Dana?  Mă cuprinde somnul…

–         O cafea care să- ţi alunge spaima, să-ţi  deschidă ferestrele libertăţii de a îndrăzni totul…Artistul e înhămat la trăsura hazardului. Lasă-te-n voia lui…!

–          Nu mă pot smulge din ghearele somnului… Mi-e somn, somn…

–         E somnul călătorilor… Învaţă-l…!

                               Coboară în somn –

                              doar  starea de viitor

                                e preaînaltul   

Victoria Fatu Nalatiu