–
A făcut un așa-numit duș suedez. Fierbinte și rece. Rece și fierbinte. S-a străduit să nu se gîndească la nimic. Toate gîndurile să i se topească sub stropii de apă, să-i alunece de pe trup și apoi să ajungă, odată cu apa, în canalul de scurgere. Să uite de tot și de toate! Chiar și de uluitorul efect al caniculei care mistuia umbrele, pur și simplu le dizolva, le anula. Să-mi calc umbra! Una dintre replicile sale favorite din perioada tinereții, un soi de înjurătură blîndă născocită de el, și-ar pierde acum sensul… Pămîntul fără umbre, ce chestie! Fără umbre nu ar exista nici viață… Zîmbi autoironic și reuși pînă la urmă să scape de orice gînd.
Meditație de mai multe minute sub atacurile dușului. Se lăsa pișcat de stropii mărunți cînd fierbinți, cînd reci, mici mușcături lacome care-i destindeau mușchii îi limpezeau mintea.
Se șterse cu un prosop aspru, cu putere, pînă-și înroși pielea.
Dădu drumul muzicii.
Jazz. Slow jazz.
Gol, se întinse pe pat și se acoperi cu un cearșaf subțire ca o pînză de păianjen. Se lăsă capturat de el… Adormi instant.
Trecuseră exact două ore. Ca și cum un ceas magic aflat în măruntaiele trupului său pornise alarma și-l trezi din somn, unul adînc, fără vise, după ce fusese prins în cearșaful fermecat, capcana unei plase din mătase țesută de un nevăzut păianjen.
Zăpușeala amețitoare, fierbinte și jilavă, care-i inunda camera, insinuîndu-se precum un șarpe enorm, nevăzut, prin fereastra larg deschisă, nu-l mai agresă. O acceptă ca pe ceva firesc.
Mai erau zece minute pînă la ora 15.
Îl sunase Maraia. Cu siguranță nu aflase despre crima din nacela balonului. Maraia folosea telefonul mobil doar exclusiv pentru convorbiri, atunci cînd se afla în concediu. Nu o interesau site-urile de știri, nu avea FB, nici altă rețea de socializare. Ca și el, de altfel. I-a scris scurt pe WhatsApp că o va suna seara tîrziu, cînd se mai răcorește atmosfera. Te iubesc…
Coborî din pat și se hotărî să nu-l apeleze încă pe șoferul primarului, nici pe Gudrun. Va merge pe jos de-a lungul Someșului pînă la Chios. E aproape. Un traseu făcut adesea cu Maraia la diferite ore ale zilei și-n diferite anotimpuri.
Înainte de a ieși din bloc, automat aruncă o privire spre cutia poștală. Zări ceva ce semăna cu un plic. Deschise cutia. Într-adevăr, era un plic simplu, alb, din cele care se foloseau pe vremuri pentru corespondențe, acum tot mai rar. Pe plic scria INVITAȚIE, evident cu litere decupate din ziar ori revistă ori chiar din vreo carte. Aceeași nevăzută mînă criminală continua să-i ghideze pașii spre un deznodămînt imposibil de prevăzut, planificat într-un perfid scenariu pus pas cu pas la punct, în cele mai mici amănunte. Era o invitație la spectacolul de balet Don Quijote pe clasica muzică a lui Ludwig Minkus, într-o clasică coregrafie, un spectacol realizat de orchestra, soliștii și ansamblul de balet al Operei Naționale Române, evident, din Cluj… Loja rang 1, locurile 1 și 2, ora 19:30! Două locuri? Pentru el și Maraia… Mîna criminală nu știe că ea este deja de ieri pe malul oceanului în vacanță. Ori știe? Atunci de ce două locuri? Oare… pentru Gudrun? Persoana care este, momentan, principala suspectă? Ar fi culmea să facă aluzie la ea, culmea sadismului, o adevărată plăcere bolnăvicioasă a criminalei. A celei care i-a înscenat totul. Breda îi va propune să vină cu el la spectacol, dar intuia că Gudrun va refuza. Poate, totuși, nu… O fi și ea prinsă în jocul pervers al minții diabolice care-i manevrează acum pe amîndoi pînă la mutarea finală? Care dintre fetele ori femeile întîlnite de Gudrun, în viața ei trăită la Cluj, o poate urî atît de mult?
–
–
–
–
Lasă un răspuns