Prin jungla urbană, 
mintea caută să-și găsească echilibrul 
                între
disperare, iluzii deșarte 
                 și
            speranță.

În hățișul cotodian,
sufletul se zbate în fum, se pierde în
                neant
ca umbrele păpădiilor desprinse de tulpini
de un vânt 
                 banal.

Dar încet.... din haosul orașului
                 răsare
o oază de liniște,
o boare de răcoare interpusă
între blocuri
      de beton,
parcuri și zgârie nori.

În inima metreopolei, încă
pulsândă, dar rece,
           visuri
se înalță încet și discret,
între ziduri de sticlă, macarale și
poduri de fier.

Printre zgârie nori, fiecare 
             răsărit
e un nou început, în orașul însingurat,
            alienat,
în cotidianul încărcat între naveta
             dintre
       birou și pat.

Cu fiecare pas, prind
           aripi
în mirosul de asfalt,
zburând cu libertatea-n gând,
mereu evadând 
         în înalt
din iureșul unui oraș în veșnică
         schimbare.

În oceanul de 
neoane și semafoare,
mă regăsesc pe 
       MINE
între mulțimi și claxoane.
Renăscută din cotidianul sufocant,
mă ridic și mă
ÎNALȚ
deasupra prafului de pe asfalt,
la intersecția unei vieți
mai plină de
      SENS.