Fericirea nu e o destinație pe care o bifezi și rămâi.
E o prezență discretă, care vine când nu o mai alergi. Un fir de lumină care intră printre jaluzele, dimineața. Un „mulțumesc” tăcut pe care nu-l spui, dar îl simți în piept. Un moment de liniște, nu o veșnică sărbătoare cu artificii.
Ironia face să o vedem mai ușor la ceilalți decât în noi. La mama , prietena , colega de birou care stau cinci minute singure pe canapea, cu cafeaua caldă în poală, care închifdd pentru o clipă ochii, ssavurându-i aroma fierbinte, fără să se gândească la nimic. Și e fericită pentru o clipă.Vei spune că e prea puțin. Dar mult mai mult decât nimic. Și dacă ne-am îndrepta treptat, zilnic și către alte lucruri, aparent banale, asemeni cafelei, am realiza că fericirea devine un obicei, TOTUL!
Dacă nu ești încă pe deplin convins, uită-te și  la omul de la țară care taie lemne cu un fel de liniște pe care tu , orășeanul obișnuit cu zgomotul cotidian, n-o mai recunoști . Și rămâi mut de uimire pentru o clipă la vederea lui și a felului lui de a trăi și de a recunoaște fericirea !Sau la bătrânul de pe bancă ce se uită la un apus ca și când l-ar fi văzut pentru prima sau ultima dată. Normal, ironia  din vocea noastră de orășeni trecuți prin atâtea școli și traininguri, o să facă să  ne întrebăm: „Ce știu ei ? Ce aș putea să nu știu eu?”
Poate că ei nu știu mai mult. Dar sigur vor mai puțin.
Dalai Lama ne amintește în ,,Arta fericirii’‘ că plăcerea trece, dar fericirea rămâne. Plăcerea e gustul de moment. Fericirea e ce-ți rămâne în suflet după ce totul trece. Plăcerea se consumă. Fericirea se păstrează.
Cu această idee prețioasă în minte, ne dăm seama  câtă dreptate avea Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, când spunea că : ,,Nu e bogat acela care are mult, ci acela care are nevoie de puțin ”. Proverbul ăsta vechi a fost și mai este încă luat peste de o lume care și-a pus fericirea în vitrină și a numărat-o în conturi bancare, numărul de mașini, prieteni virtuali sau like-uri. Dar, între timp, mulți au început să simtă pe pielea lor că adevărata fericire nu țipă, ci șoptește. Nu e zgomot, nu e tunet de furtună, ci o briză de vară care răcorește și astâmpără arșița trupului, a sufletului  sau minții  rătăcite. Și s-au convins de acest adevăr doar după ce viața le-a administrat o cantitate suficienta lecții sub formă de ,,lămâi’’ pentru ca în final,  să o transforme în limonadă!
Și iată cum ajungem să înțelegem un lucru esențial pe care am fost suficient de orbi ca să îl ignorăm: fericirea nu vine cu etichetă. Uneori se ascunde în lucruri banale: o plimbare fără telefon, un gând bun sau un mulțumesc care îți schimbă ziua, un om care te ascultă până la capăt.
Și, mai ales, în acel gest simplu de a nu-ți trăda sau chinui sufletul care țipă după liniște, libertate, după tine, sperând să îl asculți !
Adevărata fericire nu are legătură cu ce faci, ci cu cine alegi să rămâi în lume. Și mai ales, cu ce ești dispus să faci ca să o păstrezi.
Poate că nu trebuie să o cauți. Poate că fericirea e deja acolo, în colțul acela de suflet în care nu te-ai mai uitat demult.
Te-ntorci?