Banca amintirilor

Se așeză pe bancă. Era soare, mirosea a flori, a verde, a viață. Trase adânc aer în piept și zâmbi.  
În ultima vreme, de câte ori se așeza pe banca aceea își mai aducea aminte câte ceva dintr-o viață pe care uitase că o trăise. 

Era în sanatoriul acesta de șaptesprezece ani. 
Lumea o îndrăgea. Era blândă, tăcută și nu creea niciun fel de probleme. Maria, o asistentă solidă și mereu veselă, era cea care o îngrijea zi de zi  Știa povestea ei, dar nici ei nici nimănui altcuiva nu-i era îngăduit să o spună. Se temeau că și-ar putea aminti și va cădea din nou în starea aceea din care cu greu reușiseră să o scoată. Ani în șir nu vorbise, nu reacționa la nimic, nu dădea semne că aude sau înțelege când îi vorbeau. Doar din când în când lacrimi i se prelingeau din ochii care priveau mereu în gol. 
Acum își revenise și nu cerea decât să o lase să stea pe banca din parc. Maria o ducea în fiecare zi pe banca aceea, singura pe care voia să stea și, de fiecare dată când se întorcea de pe banca ei,  îi zâmbea toată fața.

O aduseseră părinții ei într-o dimineață caldă de toamnă. Investiseră bani mulți în sanatoriul acesta, unul privat, cu puține camere, douăzeci și tot atâția pacienți, cu medici și asistente dedicați. Muriseră între timp, părinții ei, de atunci nu o mai vizitate nimeni, dar lăsaseră moștenire tot ce au avut sanatoriului cu condiția ca Sorina, așa o chema, să fie îngrijită până la sfârșitul vieții. Nu era greu, Sorina nu cerea nimic special, doar să meargă în fiecare zi pe banca ei. Nu spusese nimănui că acolo își aducea aminte. Frânturi, dar își aducea aminte.

Se căsătorise cu Marius, marea și singura ei iubire, într-o zi calda de vară și au avut o nuntă ca-n povești. Fusese o mireasă frumoasă. Sorina era și acum frumoasă. Marius nu era un bărbat neapărat frumos, dar Sorina îl iubea. 

- Sorina, hai, să mai așteptăm un pic, un an măcar, i-a spus tatăl ei. 

- Tata, tu nu înțelegi, nu pot trăi fără el. 

Dar tatăl văzuse ceva ce nu-i plăcuse în privirea lui. Nu-l plăcuse de la bun început pe Marius și nimic nu avea să-i schimbe sentimentul acesta. 

De aceea, cadou de nuntă a fost o casă mare și frumoasă în cel mai select cartier din oraș. A mobilat-o cum si-a dorit Sorina, le-a cumpărat mașinile pe care și le-au dorit, dar totul, absolut totul pe numele Sorinei. Marius  fusese vădit nemulțumit.

- De ce ați facut asta?

- De ce, Marius?! l-a întrebat tatăl ei?  E singurul meu copil. Toată viața am muncit și toată averea asta pe care am făcut-o, pentru Sorina am făcut-o, pentru ca ea să fie fericită. Ea te iubește și eu nu pot s-o opresc  Tu nu o iubești pe Sorina, tu ai iubit banii ei. Sorina și-a dorit să fie avocat, dar nu cred că va profesa vreodată. O cunosc. Așa că i-am asigurat viitorul. Sunt sigur că, la cât ești de ambițios, tu ai să fii un avocat bun, ai să ai o carieră înfloritoare și ai să faci avere la rândul tău. Dar asta nu-mi garantează că o vei face pentru Sorina. Poți să mă urăști, dacă vrei, dar nu mă poți condamna că îmi apăr copilul.

Marius nu l-a iertat niciodată. 
Da, se căsătorise cu Sorina pentru banii ei, nu o iubise neapărat, dar practic Marius nu iubea pe nimeni. Crescuse într-o casă în care scandalurile erau mereu prezente, iar banii nu ajungeau niciodată. 
Își jurase că nu va mai fi sărac. Cu orice preț.

Marius venea seara târziu acasă. Muncea ce-i drept pe brânci să ajungă unde și-a dorit. Sorina era pentru el doar un loc cald și curat unde se putea retrage după o zi de muncă istovitoare.
Când i-a spus că este însărcinată, el nu a simțit nimic. Nu simțea că ar fi datoria lui să crească acel copil. 
"Să-l crească tatăl ei", și-a spus. 
Nici când s-a născut Andrei nu a simțit nimic special. Știa că nu-l ajută cu nimic acest copil. Și oricum, nu-și dorise copii. 
Nu-și dorea decât bani. 
Cam pe atunci o întâlnise pe Mihaela, o stagiară tânără și ambițioasă pe care o angajase și care s-a priceput repede să-i intre sub piele. Mihaela îl făcea să se simtă important.  Munceau cot la cot și  pentru el asta însemna o relație normală.

Când apărea Marius acasă, Andrei îi sărea în brațe și asta îl înmuia puțin. Putin, nu mult. A simțit un fior pe șira spinării când i-a spus prima oară, tata, dar i-a trecut destul de repede. 
În fond, nici pe el nu-l iubise tatăl lui, așa că i se părea normal. Sorina era dedicată total lui Andrei și el se bucura pentru că îl slăbise cu dramele și cu mofturile ei de om răsfățat.

- De ce nu divorțezi?,  îl întrebase Mihaela. Ce te reține?

- Am s-o fac cât de curând.

Nu-i spusese că nu era încă acolo unde își dorise material, că mai are nevoie de timp, cam doi ani poate, că nu era dispus să renunțe la stilul de viață cu care se obișnuise. Nu-i spusese că doar așa își putea permite și vacanțele scumpe în locuri exotice în care o ducea pe Mihaela. Altfel nu ar fi cheltuit atâția bani nici măcar pentru ea. Sorinei nu-i dădea explicații și ea nu le cerea, ori asta era foarte comod.

Viața cu Marius nu fusese un basm așa cum visase,  dar Sorina nu se plângea. Trăia în felul ei, se bucura de micile plăceri zilnice. Era o răsfățată, nu i se refuzase nimic, dar nici nu ceruse luna de pe cer. 
Îi plăcea viața ei și atăt. 
Nu se întreba niciodată unde întârzie atâta timp cât venea acasă. Pentru ea era destul. Apoi după ce a venit Andrei în viața ei totul s-a schimbat. Andrei dădea un nou sens vieții ei. Nimic altceva nu mai conta. Avea tot ce-și dorise, însă Andrei era mai presus de orice bogăție. Era mândră când ieșea cu el la plimbare. 
Era mândră când oamenii se opreau să îl vadă, când spuneau "Vai, cât e de frumos"!  Era mândră când mergea cu el în părculețul de lângă casă, cel cu leagăne și tobogane. 
Era mândră că era mamă. Nu dorea să se dezlipească de el niciodată, nici măcar o secundă. Uneori stătea noaptea lângă pătuțul lui doar că să-l vadă dormind. Andrei era totul.

- Știi cât de mult te iubesc?!, îl întreba și Andrei îi răspundea de fiecare dată "până la lună și-napoi" 
și îi sărea în brațe, râzând.

Uneori,  când îl privea, simțea o durere în piept. 

- Să nu mă părăsești niciodată", îi spunea mângâindu-i fruntea când dormea. Era conștientă că îl iubește prea mult, dar era ceva ce nu putea controla. 

Era duminică dimineață. Se trezi ca de obicei și alergă în camera lui Andrei, cu aceeași teamă care o bântuia permanent că nu îl va găsi în pătuț. O măcina spaima că va păți ceva. 
Dar Andrei dormea liniștit

Coborî în bucătărie să își facă o cafea și se miră să îl vadă pe Marius cu două cești de cafea în mână. 
Nu mai ținea minte de când nu își mai băuseră cafeaua împreună.

- Bună dimineața, spuse zâmbindu-i. 
El mormăi ceva și îi întinse una din cești

- Vreau să vorbim.

- Sigur, iubie.

Marius făcu o grimasă dar tăcu. Îl enerva că îi spunea iubire. Voia să se termine cât mai repede și fără circ.

- Sorina, vreau să divorțăm.

Îl privi de parcă nu-i înțelesese cuvintele.

- De ce?, întrebă într-un târziu.

- Cred că așa este mai bine pentru amândoi. În plus, vreau să mă căsătoresc cu Mihaela; așteptăm un copil.

- Și Andrei? El nu este copilul tău? El nu este important? Cu Andrei ce se va întâmpla.

- Andrei va înțelege. Oricum, îi sunt aproape străin.

- Are nevoie de tine, are nevoie de tată.

- Lasă că îi va cumpăra tatăl tău unul nou, râse Marius.

Și Sorina, cea care nu riposta niciodată, cea care fugea de orice conflict, simți că s-a rupt ceva în ea și izbucni.

- Da, avea dreptate când spunea ca ești mojic, strigă Sorina.

- Mojic?! Eu mojic?! strigă și Marius. Sunt cineva în orașul ăsta. Și nu doar asta, ci sunt și bogat.

- Bani, asta-i tot ce contează pentru tine. 
Banii i-ai făcut pe spatele lui și a al meu, tu nu ai dat un leu în casă asta pentru nimic.Nici măcar pentru Andrei nu ai cheltuit bani, nu i-ai cumpărat nici o jucărie măcar.

- Avea nevoie?! Are mai mult decât își poate dori un copil. 

- Asta crezi tu, pentru că tu nu ai avut în familia ta de sărăntoci. Sărăntoc ai fost, sărăntoc ai rămas.

Palma lui Marius îi arse obrazul.

- Ce altceva puteai să înveți de la opinca aia de tată pe care l-ai avut decât să lovești o femeie?! Poți să ai toți banii din lume, tot un mojic rămâi.

Marius, orbit de furie, o lovi cu pumnii pe unde nimerea.

Sorina căzuse la pământ sub greutatea loviturilor. Când Marius se opri, singurul ei gând a fost să fugă din calea furiei lui.
Își adună toate forțele, se ridică și porni cât putu de repede spre ușă, înșfăcând din mers cheile mașinii din curierul de lângă ușă. Ieși din casă, urcă în mașină și porni în trombă. Ajunsă la capătul aleii își aminti.

- Andrei, șopti.

Frână brusc și dădu cu spatele pe alee cu toată viteza.

Un urlet înfiorător umplu părculețul sanatoriului. Maria alergă disperată spre banca unde o lăsase și înlemni când dădu cu ochii de Sorina. 
Nu văzuse niciodată atăta groază pe chipul cuiva. 
Și urletul Sorinei părea nepământesc.

Își amintise.
Andrei, trezit de urletele lor,  coborâse tocmai când ea ieșea pe ușă și, așa cum era, în pijama, desculț, cu jucăria lui de pluș în mână, alerga pe alee, strigând-o.
Dar ea nu l-a auzit.