Crud mușcă gerul, cu nesaț, din suflet.. Și flori de gheață înfloresc în piept. În noapte se aude al crivățului clinchet, Văzduhul cerne slove pe care le aștept.
Fulgi de omăt mi se-odihnesc pe umăr, Și-alerg prin văi de ceață, spre mâine, sau spre ieri.. Perle înșir pe gene, nu-i rost să le mai număr! Dar după ierni cernite, vin sigur, primăveri.
Înșir o rugăciune pe a credinței salbă, Sub valul ce se zbate în ochiul răvășit. Pe frunte ard tăciunii aprinși în noaptea albă Când viscolul uitării părea desăvârșit...
Aud cum se sparg vise, în după-amiaza vieții, Simt rădăcini crescând, în inimă și-n gând. Arginții de la tâmple culeg nesomnul nopții Și în clepsidră, timpul, adoarme prea curând...
Lasă un răspuns