Poemul de iarnă

.
I
Ay nici lucrările zeilor nu-s atât de superbe ca o mare cultură în declin
formele perverse şi hermafrodite se înmulțesc asemeni celulei canceroase
pe care iarna la gura sobei o poți urmări în plină perioadă de rut
trăind chiar desfătări senzuale în fața microscopului.
Câtă migală câtă migală – exclam – şi cu buze umede îmi sărut moartea pe botişor
sunt singur repede mă ascund într-o piele de cal şi mă urc în fereastră
cei care trec văd într-o fereastră o piele de cal singură
în sfârșit îmi mai spun dovedesc sentimente mai blânde față de propria-mi nebunie.
Descriu lupta mea cu imaginea câinelui: dinții scrâșnesc în hârtia fotografică
ah, am reușit să-i mușc o ureche. Mama şi tata s-au urcat în podul casei
pentru a urmări lupta. Glorie glorie strigă şi plâng fericiți.
Ei aud dinții mei scrâșnind în hârtia fotografică. Deschid gura şi le arăt
semnul puterii mele: un firicel de sânge amestecat în salivă.
Îhî, dragoste pentru natură. Şi-a făcut în sânge crescătorie de pești.
De, dragostea pentru natură nu lasă urme vizibile
dar tu ce să mai cauți în copilărie cu aceste picioare păroase
pojarul varicela urticaria ți-ar da în cel mai bun caz doar vagi senzații erotice...
(Înghite-ţi vorbele fii respectuos şi întinde-te odată pe burtă!)
Gura mea e strâmbă gura mea e strâmbă gura mea e strâmbă – îmi repet –
pentru ca mâine să cred asta din respect pentru memorie.
Pentru Dumnezeu să nu uit a săruta mâinile domnișoarei Elena mâini
tremurătoare ce par a strânge tot timpul o pasăre de gât.
(Întinde-te odată pe burtă înghite-ţi vorbele şi fii respectuos!)

II
S-a sfârșit şi matriarhatul
În timpul lui am făcut multe fapte bune
Acum sâmbătă după-amiaza e frig şi nu am la ce mă gândi
Frumoasa doamnă îmi plânge pe umăr

„Laudă tuturor tranzacțiilor comerciale”
Bolborosesc şi număr orele care trec
„Cea mai minunată pasăre e Zeul Comerțului
Mâine dimineață vom începe să domesticim animale”

„Noi vom mânca averea bătrânului domn”
Cântă corul copiilor la marginea unei păduri
Cu fața spre fabulosul oraș până când
Li se fac dinții roz ca petalele de trandafir.

III
Atâta bunăcuviință câtă la un mort iarna
după o noapte geroasă i se fac pe pupile flori de gheață o splendoare
încă putem admira forma corpului gol în zăpada de pe cântar în care iată
tocmai acum se cuibărește un câine roșcat. În sfârşit a vorbi
lângă flacăra unei lumânări
e la fel cu a vorbi la gura unei peșteri. Mai bine o mică sindrofie cu ceai:
capul încărunțit al vecinului crește parcă direct din tăblia mesei
când mă înfurii simt destinul – zice – tot ca pe o furie dar mult mai mare
într-o bună zi te uiți în oglindă şi vezi ca o negură deasupra unei mlaștini
apoi trăiești mulțumit că ți-ai văzut glasul.
(Iei pixul şi faci o mică socoteală pe burta mortului...)
Atât de singur încât pot să-mi închipui ce aş simți dacă aş săruta un păianjen
şi pot să-mi închipui că e atâta de frig încât cuvintele crapă în gură
şi pocnesc ca pietrele în pustiu. Mai bine o mică sindrofie cu ceai
la care să miros pe furiș subsuorile ca pe niște plante ocrotite de lege
şi să mă exersez în lăudarea porțelanurilor.
Elena în rochie colorată de bal deschide ușa de parcă ar deschide
gura unui câine – ham ham mă ridic din fotoliu
şi încep să latru ham ham ham